Pregatirea psihologica

Pregatirea psihologica_1

Pregatirea psihologica este o componenta a intregului proces de pregatire (pregatire si educatie) a sportivului in si in afara antrenamentului propriu-zis, avand rol in formarea personalitatii acestuia, a capacitatii sale de autoconducere si autoreglare.

Continutul pregatrii psihologice consta in dezvoltarea laturilor activitatii psihocomportamentale a sportivului care ii conditioneaza acestuia o conduita eficienta in antrenament, atat in privinta adaptarii depline la solicitari si stresuri, cat si in privinta desavarsirii tehnico-tactice si rezolvarii optime a situatiilor problematice din cadrul jocurilor oficiale.

Se cunosc trei tipuri de pregatire psihologica si anume: de baza, specifica ramurii sau probei sportive si pentru concurs.  Pregatirea pentru concurs (joc oficial) cuprinde intreg ansamblul de masuri, actiuni, eforturi intrprinse de sportivi si tehnicieni in vederea obtinerii unei performante preliminare.

Se cunoaste faptul ca principala caracteristica a activitatii sportive consta din obtinerea performantelor in conditii competitionale, de intrecere.

Pregatirea psihologica_2

Dupa M. Epuran (2001, pag. 248) „este necesar ca sportivul sa invete si conduite de comportare specifice concursului, sa invete sa se stapaneasca, sa-si adapteze actiunile la situatiile grele sau surprinzatoare, sa-si pastreze prospetimea psihica atat inainte cat si in timpul concursului si inca multe altele. Scopul pregatirii psihice pentru concurs consta din formarea la sportiv a unui sistem de atitudini si conduite cu caracter operational si reglator prin care acesta sa se adapteze suplu si creator la situatiile concursului si la actiunile advesarilor.”

Insa tot dupa acelasi autor, metodele folosite pentru pregatirea psihica a unui concurs de catre cei mai renumiti psihologi, vor avea eficienta redusa daca nu se vor baza pe o solida pregatire psihica generala. Foarte important de stiut pentru tehnicienii care activeaza în domeniul performantei sportive este si aspectul pe care trebuie sa ne bazăm atunci cand discutam despre pregatirea psihica pentru concurs. In aceasta idee ne referim la doua laturi si anume: pregatirea psihica generala pentru concurs si pregatirea psihica pentru un anumit concurs.

Jocul de fotbal are drept caracteristica principala conduita inteligent-motrica, jucatorul putand rezolva situatiile concrete din timpul jocului fie prin scheme invatate, fie prin descoperirea altora, deci, printr-o rezolvare creatoare (euristica).

Se subliniaza astfel, inca o data, importanta deosebita si necesitatea folosirii pregatirii psihologice in procesul de antrenament al tuturor sportivilor.

Pregatirea psihologica_3

Remarcăm legătura dintre conţinutul psihologic al pregătiriii fizice, tehnice, tactice, biologice cu procesul de dezvoltare permanentă a capacităţii de performanţă a sportivilor.

Bibliografie:

[] Ciolca, S., M., (2008), Tehnica si tactica jocului de fotbal. Curs de baza, Editura ANEFS, Bucuresti

[] Epuran, M., Holdevici, I.,Tonita, F.,  (2001), Psihologia sportului de performanta, Editura FEST, Bucuresti

 

Tactica jocului de fotbal, sistematizare

Tactica, sistematizare_1

Prin tactica jocului de fotbal – intelegem totalitatea actiunilor individuale si colective, ale jucatorilor unei echipe desfasurate atat in atac cat si in aparare, concepute si organizate eficient respectand legile jocului (regulamentul de joc) si trasaturile conduitei sportive, in scopul obtinerii unui rezultat favorabil.

Rezolvarea eficienta a situatiilor tactice in atac si in aparare presupune in primul rand o pregatire fizica si tehnica optima a jucatorilor, valorificarea potentialului si specificului pregatirii echipei proprii dar si a carentelor sesizate in pregatirea adversarilor.

Tactica reuneste un sistem de principii, idei si reguli de abordare a competitiilor prin care sportivul isi valorifica toate capacitatile tehnice, fizice si psihice, in vederea rezolvarii situatiilor problematice (de concurs), create de adversari, coechipieri si ambianta, pentru obtinerea succesului. Tactica este o activitate in care se utilizeaza in mod rational cele mai variate mijloace in scopul obtinerii victoriei.

Dupa parerea specialistilor, pregatirea tactica este o componenta a antrenamentului cu un dinamism crescut (poate cea mai dinamica componenta a antrenamentului).

Prin pregatire tactica se insuşesc modalitati de organizare, pregatire si desfasurare a actiunilor de atac si aparare specifice continutului ramurilor de sport, potrivit unei anumite conceptii de participare in concursuri si in vederea obtinerii performantei.

Pregatirea tactica se refera la amsamblul de masuri, mijloace si metode folosite pentru insusirea tacticii specific fotbalului.

Avand in vedere complexitatea deosebita a tacticii si a pregatirii acesteia, definirea impune inventarierea componentelor, evidentierea relatiilor dintre ele si finalitatea ce o solicita.

In sfera notiunii de tactica se include deci intreaga activitate rationala a jucatorilor, desfasurata intr-o succesiune impusa de jocul in sine (faze de joc), prin anumite forme de manifestare, variante de asezari in teren (sisteme de joc), cu ajutorul mijloacelor de realizare si anume: actiunile tactice individuale si colective, specifice atacului si apararii.

Cresterea numarului de competitii, pe plan national dar si international, a determinat acordarea unei atentii mai mari tacticii si implicit pregatirii, deoarece disputele sportive se desfasoara la intensitati mari si maxime, iar formele de organizare au devenit tot mai variate.

 

SISTEMATIZAREA TACTICII – (schema dupa Motroc, I., Cojocaru, V., 1991)

TACTICA

 

ATAC

APARARE

Faze

– intrarea in posesia mingii si trecerea din aparare in atac;

– pregatirea si desfasurarea atacului;

– finalizarea atacului;

– pierderea mingii si lupta pentru recuperare;

– replierea rapida, organizarea apararii si lupta pentru recuperare;

– organizarea apararii imediate, lupta pentru recuperare si apararea portii;

Forme

– contraatacul;

– atacul rapid;

– atacul pozitional;

– atacul in circulatie de minge si jucatori;

– apararea om la om;

– apararea zona;

– apararea combinata;

Actiuni

COLECTIVE:

– pasa;

– schimbul de locuri (incrucisarile);

– un-doi-ul;

INDIVIDUALE:

– demarcajul;

– depasirea individuala;

– deplasarea pe pozitie viitoare;

– loviturile libere;

COLECTIVE:

– schimbul de adversari;

– marcajul dublu;

– pressing-ul;

INDIVIDUALE:

– marcajul;

– tatonarea;

– recuperarea mingii;

Momente fixe

–  lovitura de incepere;

–  loviturile libere –  directe si indirecte;

–  corner-ul;

–  aruncarea de la margine;

–  lovitura de pedeapsa;

–  mingea de arbitru;

Sistem de joc

– variante pentru atac; – variante pentru aparare.

Bibliografie:

[] Ciolca, S., M., (2008), Tehnica si tactica jocului de fotbal. Curs de baza, Editura ANEFS, Bucuresti

[] Motroc, I., Cojocaru, V., (1991), Fotbal. Curs de baza, Editura ANEFS, Bucuresti

[] Teodorescu, S., (2009), Antrenament si competitie, Editura Alpha MDN, Bucuresti

 

 

Echilibrul static

 

Echilibru_1

Ortostatismul este rezultatul contractiei coordonate musculare prin care elementele de mobilitate ale scheletului asigura pozitia verticala a corpului impotriva gravitatiei.

Sub influenta gravitatiei corpul are tendinta de a cadea, stabilitatea in pozitia verticala fiind mentinuta prin contractia permanenta a muschilor scheletici antigravitationali.

Fie ca este vorba de mentinerea pozitiei unui segment al corpului, fie de ortostatism, contractiile musculare statice trebuie sa echilibreze intotdeauna greutatea proprie a segmentului respectiv, a corpului, sau o forta externa care cauta sa le deplaseze din pozitia lor, sau, in sfarsit, sa fixeze centrul de greutate al corpului intr-o pozitie avantajoasa in raport cu poligonul de sustinere.

Ortostatismul normal este rezultatul insumarii, la niveluri diferite, a unui ansamblu de reflexe elementare, a caror coordonare asigura nu numai ortostatismul simplu, ci si permanenta corectare automată a echilibrului, prin reglarea tonusului muscular conform necesitatilor de moment.

Mentinerea echilibrului omului in ortostatism depinde de multiplele impulsuri aferente: somestezice (proprioceptive si exteroceptive), labirintice si vizuale, care informeaza creierul asupra pozitiei corpului in fiecare moment, precum si de integritatea centrilor care controleaza aceasta coordonare (inhibitia centrilor motori determina relaxarea muschilor la fel ca in timpul somnului; anestezierea plantara sau afectarea sensibilitatii musculo-cutanate, fac imposibil ortostatismul).

Cele trei categorii de impulsuri aferente sunt bogat reprezentate in cele mai multe regiuni mediale ale vermisului cerebelos, ca si in lobul floculo-nodular.

Dintre diversele aferente, cele mai importante par a fi cele somestezice, deoarece o persoana oarba poate sta in ortostatism, in timp ce un tabetic, la care leziunile radacinilor posterioare priveaza maduva si centrii superiori de toate informatiile aferente senzoriale, isi mentine cu multa dificultate ortostatismul, fiind mult ajutat de informatiile vizuale, inchiderea ochilor facind aproape imposibila mentinerea ortostatismului (semnul Romberg pozitiv).

La om, ortostatismul este rezultatul unei lungi invatari stadiale a unor reflexe statice; copilul invata intii sa-si mentina pozitia capului apoi sa-si controleze muschii trunchiului, apoi mersul si, in final, reuseste sa se mentina in ortostatism fara suport.

Se poate deci afirma ca ortostatismul adultului implică doua aspecte principale ale activitatii musculare. In primul rind, interventia musculaturii posterioare a corpului, care actioneaza continuu, impiedicand caderea inainte si furnizand un suport permanent ortostatismului.

In principal, activitatea acestor muschi este controlata prin stimuli exteroceptivi si proprioceptivi si îndeosebi de cei generati de presiunea piciorului pe sol.

Echilibrul astfel castigat („echilibrul de sustinere”) este mentinut prin interventia celui de-al doilea mecanism de reglare a posturii care poate fi descris obiectiv ca „fenomen reflex de impingere”, fiind observat foarte bine daca subiectul este impins inainte sau inapoi, situatie in care echilibrul este imediat restabilit printr-un reflex de contractie a musculaturii posterioare si respectiv, anterioare a trunchiului.

S-a demonstrat ca in ortostatismul de repaus corpul nu sta perfect imobilizat, ci prezinta o serie de mici oscilaţii in toate directiile necesare mentinerii proiectiei centrului de greutate a corpului (punctul masei corpului asupra caruia actioneaza rezultanta liniilor fortelor gravitationale) in interiorul poligonului de sustinere.

Inregistrarea acestor oscilatii (posturografia) a dovedit că deplasarile antero-posterioare sunt mai putin ample decat cele laterale, ca suprafata de expansiune a deplasarilor este variabila cu varsta, ca echilibrul este cu atat mai stabil, cu cat suprafata deplasarilor este mai aproape de centrul poligonului de sustinere (desi practic în 78-80% din cazuri proiectia este ceva mai in dreapta si inapoia centrului) si ca amplitudinea deplasarilor creste odata cu inchiderea ochilor.

Sprijinul în ortostatism nu se realizeaza simetric pe ambele membre inferioare, existand totdeauna o predominanta preferentiala pe un anumit membru, de obicei membrul inferior drept, explicand frecventa mai crescuta a leziunilor degenerative (coxartroze, gonartroze etc.) la nivelul acestuia.

In cazul purtarii unor greutati pe spate sau in mana, proiectia centrului de greutate se deplaseaza de partea greutatii spre marginea poligonului si, pentru stabilirea echilibrului corpului, trunchiul se apleaca de partea opusa greutăţii.

Mentinerea ortostatismului se realizeaza prin contractia activa reflexa a musculaturii posturale, adica prin tonusul static sau de atitudine, rezultatul contraactiunii permanente a gravitatiei (manifestat printre altele si printr-o crestere pana la 22 % a nivelului metabolismului fata de pozitia culcat), dar si prin mijloacele de sustinere pasiva (structurile capsulo-ligamentare), a caror importanta devine uneori predominanta (exemplu paraliziile postpoliomielitice).

O conditie indispensabila pentru mentinerea ortostatismului este insa pastrarea (cel puţin partiala) a capacitatii functionale a unuia dintre tricepsii surali, fara de care poligonul de sustinere se reduce „la o simpla linie si omul se prabuseste”.

In ortostatism diferitele parti osoase (cu exceptia bratelor) se gasesc aproape unele in prelungirea celorlalte, ceea ce impune musculaturii un minimum de consum energetic si un minimum de oboseala.

Statiunea bipeda umana presupune o anumita plasticitate, o anumita adaptare la o serie de conditii foarte variate, la tot ceea ce presupune o activitate omeneasca in spatiu si timp.

Bibliografie:

[] Buzescu, A., Scurtu, L.,  (1999), Anatomie si biomecanica, Editura ANEFS, Bucuresti

 

Tipurile de activitate musculara

tipuri de activitate musculara_0

Musculatura dezvolta doua tipuri de activitate:

– statica;

– dinamica.

 tipuri de activitate musculara_1.jpg

  • ACTIVITATEA STATICA (de asigurare posturală):

Este rezultatul contractiei izometrice (statice) a grupelor si lanturilor musculare.

Contractia izometrica nu duce la scurtarea muschiului si nici la deplasarea unor segmente sau a corpului.

Contractiile musculare statice (izometrice) provoaca o oboseala musculara rapida, deoarece circulatia sanguina si limfatica este ingreuiata prin comprimarea constanta a vaselor sanguine si limfatice de catre fibrele musculare.

 

Activitatea musculara statica este de 3 feluri:

– de consolidare;

– de fixare;

– de mentinere.

 

a.) Activitatea statica de consolidare – se manifesta in cazul “pozitiilor de echilibru stabil” unde centrul de greutate se afla sub baza de sustinere. (Exemplu: pozitia atarnat si variantele ei). In aceste pozitii, grupele si lanturile musculare se opun fortelor de tractiune care au tendinta sa deplaseze suprafetele articulare una de alta, punand astfel in tensiune capsula articulara si ligamentele.

Forta de tractiune care actioneaza asupra lor, este cu atat mai mare, cu cat articulatia este mai aproape de baza de sustinere (bara fixa). Activitatea statica de consolidare solicita in acelasi timp grupele si lanturile musculare antagoniste.

Pozitiile de echilibru stabil pot fi folosite atat in kinetoterapie cat si in timpul antrenamentului sportiv cand se urmareste o crestere a fortei globale a grupurilor si lanturilor musculare.

 

b.) Activitatea statica de fixare (de echilibrare) – se manifesta in cazul “pozitiilor de echilibru instabil”.

In acest caz centrul de greutate al corpului se afla deasupra bazei de sustinere a corpului (exemplu: pozitia stand si variantele ei).

In acest caz, grupele musculare si lanturile musculare se opun fortelor care tind sa dezechilibreze corpul (fixandu-l in acea pozitie). Aceste pozitii determina aparitia unor forte de presiune intre suprafetele articulare care sunt cu atat mai mari, cu cat ingreuierea este mai importanta (purtarea de greutati in maini sau pe umeri).

Activitatea statica de fixare creste pe masura ce ne apropiem de baza de sustinere. Ea este influentata si de stabilitate. Astfel, daca “unghiul de stabilitate” (format de verticala centrului de greutate al corpului si de dreapta ce uneste centrul de greutate cu centrul bazei de sustinere) este mare, activitatea statica de fixare este mare si invers.

Pozitiile de echilibru instabil solicita concomitent grupe si lanturi musculare antagoniste si agoniste. Pozitiile “stand pe varfuri” si ” stand pe maini” necesita cea mai mare activitate statică de fixare.

Atat in activitatea statica de consolidare cat si in cea de fixare, forta de gravitatie actioneaza in lungul axei verticale a corpului aflat in echilibru stabil sau instabil.

 

c.) Activitatea statica de mentinere – se intalneste atat in pozitia de echilibru stabil cat si instabil. Cand corpul (sau segmentele sale) se afla in pozitii complexe, in care forta de gravitatie nu mai actioneaza in lungul axei verticale a acestuia, musculatura lupta impotriva fortei de gravitatie care incearca sa schimbe pozitia lui.

Caracteristica activitatii statice de mentinere este ca este realizata numai de grupe sau lanturi musculare agoniste. Datorita acestui fapt, grupele musculare agoniste pot fi antrenate selectiv in vederea cresterii calitatilor motrice, mai ales a fortei (prin folosirea pozitiei de ingreuiere). Avantajul cunoasterii grupelor si lanturilor musculare ce depun activitate statica de mentinere in anumite pozitii, este acela ca, prin contractii izometrice dirijate, “tintite”, se poate dezvolta forta acestor grupe necesare, in functie de specificul ramurii sportive.

tipuri de activitate musculara_2

  • ACTIVITATEA DINAMICA:

Este rezultatul contractiei izotonice (dinamice) a muschilor. Contractia izotonica duce la scurtarea muschiului si la deplasarea segmentelor sau a corpului.

In timpul activitatii dinamice, muschiul efectueaza un lucru mecanic proportional cu forta si lungimea scurtarii. In cazul ei, circulatia sanguina si limfatica a muschiului sunt favorizate.

Activitatea dinamica este de două feluri:

– de invingere;

– de cedare.

 

a.) Activitatea dinamica de invingere (“contractie concentrica”). Este contractia in care muschiul se scurteaza, mobilizand oasele intr-o miscare concentrica, de apropiere. In acelasi timp, muschii antagonisti sunt intinsi, contribuind la franarea miscarii.

b.) Activitatea dinamica de cedare (“contractie excentrica”). Este contractia in care muschiul efectueaza miscarea prin cedarea progresiva a starii de contractie. In timpul acestei activitati, lungimea muschiului creste.

 

Exemplu: aplecarea inainte a corpului se realizeaza prin contractie de invingere a musculaturii peretilor abdominali sau prin contractie de cedare a musculaturii jgheaburilor vertebrale.

Aceeasi grupa musculara poate sa execute o miscare prin scurtare, dar si miscarea opusa, prin alungire. Deci, din punct de vedere biomecanic, denumirea de muschi flexori de exemplu, din anatomia functionala, devine improprie, deoarece acesti muschi pot efectua si miscarea opusa.

Bibliografie:

[] Buzescu, A., Scurtu, L.,  (1999), Anatomie si biomecanica, Editura ANEFS, Bucuresti

 

Rolul muschilor raportat la miscarile articulare

rolul muschilor_0

In functie de modul in care se grupeaza in jurul unei articulatii, muschii pot avea roluri diferite.

 

  1. Muschi agonisti: prin contractia lor realizeaza aceeasi miscare. Reprezinta o categorie in care intra relativ putini muschi deoarece majoritatea muschilor produc sau pot participa la realizarea mai multor miscari.

 

  1. Muschi sinergici: din această categorie fac parte muschii care prin contractie pot realiza miscari diferite, dar daca se contracta simultan produc aceeasi miscare. Neavand aceeasi directie de tractiune ei joaca rol de orientare a miscarilor, de reglare a directiei de miscare in cadrul miscarilor complexe ale lanturilor cinematice. Exemplu: in miscarea de coborare a centurii scapulare, muschiul pectoral mare si muschiul dorsal mare sunt muschi sinergici.

 

  1. Muschi antagonisti: sunt muschii care realizeaza prin contractia lor miscari opuse, in articulatia respectiva. Acestia au o importanta deosebita, deoarece reprezinta “frana activa” a miscarilor dintr-o articulatie. Daca din diferite motive acestia nu actioneaza, miscarea in articulatie este oprita de “frana pasiva”, reprezentata de ligamente si de capsula articulara. Daca miscarea are o amplitudine prea mare, atunci rezistenta ligamentelor si a capsulei este depasita si pot aparea leziuni la nivelul lor (intinderi, rupturi). Cu alte cuvinte, muschii antagonisti joaca un rol activ in realizarea miscarilor opuse intr-o articulatie, dar joaca si un rol foarte important “protector” al mijloacelor de unire ale acesteia (capsula articulara si ligamentele).

rolul muschilor_2

Pe langa aceste două roluri, muschii antagonisti mai au si un al treilea rol, acela de a interveni prin contractia lor la “adaptarea” miscarilor in scopul realizarii unei reglari cat mai fine si mai precise a actiunilor.

Relatiile dintre actiunea grupelor musculare antagoniste difera in functie de:

– particularitatile miscarilor executate;

– caracterul rezistentei care trebuie invinsa.

In timpul unei miscari trebuie invinsa o anumita rezistenta. Aceasta poate sa ramana constanta, sa scada sau sa creasca pe parcursul miscarii.

Exemplu de rezistenta care ramane constanta pe parcursul unei miscari este forta de frecare care lucreaza ca o forta de franare.

rolul muschilor_1

Daca rezistenta ce trebuie invinsa creste in timpul miscarii (exemplu intinderea extensorului), muschii antagonisti se contracta din ce in ce mai putin, pana ajung la o valoare totala, deoarece rolul lor este preluat de rezistenta extensorului.

Daca rezistenta scade in timpul miscarii, datorită fortei de inertie, atunci contractia antagoniştilor creste, ei devenind “frana miscarii” (exemplu   – sutul (fotbal) – miscarea de deplasare inainte a membrului inferior este oprita de muschii antagonişti).

Bibliografie:

[] Buzescu, A., Scurtu, L.,  (1999), Anatomie si biomecanica, Editura ANEFS, Bucuresti

Particularitati de crestere si dezvoltare ale copiilor de 8-10 ani

particularitati 8-10 ani_8

Consideratii generale:

  • La aceasta grupa de varsta, se lucreaza pe grupe medii de jucatori (maximum 12), in conditii izolate de joc.
  • 45% din timp se aloca pregatirii fizice si scolii alergarii;
  • 45% se aloca deprinderilor de ordin tehnic;
  • 10% se aloca deprinderilor teoretice.
  • Durata unui antrenament va fi de aprox. 70 de minute.
  • Se pune accent pe corectitudinea executiilor.
  • Jocuri cu tema 3 : 3.

particularitati 8-10 ani_3

Obiective de instruire:

La aceasta varsta se va pune accent pe imbunatatirea:

  • vitezei de reactie;
  • vitezei de repetitie;
  • vitezei de decizie;
  • vitezei de deplasare;
  • simtului mingii;
  • scolii alergarii – elementele ei sa fie temeinic insusite.

Se  va  urmari,  de  asemenea,  insusirea  tuturor  elementelor  de tehnica individuala, cum ar fi:

  • conducerea mingii;
  • lovirea mingii cu ambele picioare;
  • lovirea mingii cu capul;
  • miscarea inselatoare;
  • preluarea.

Este varsta optima perfectionarii sutului la poarta si pot incepe exercitiile pentru insusirea combinatiilor intre 2 – 3 jucatori.

particularitati 8-10 ani_2

Obiective  de performanta:

Ca finalitate a perioadei de pregatire se urmareste constituirea a 2 – 3   grupe de cate 16 jucatori   capabili   sa   desfasoare regulamentar un joc  8 : 8.

particularitati 8-10 ani_5

PARTICULARITATI SOMATICE:

  • se intensifica procesul de osificare, dar exista inca mult tesut cartilaginos si risc crescut de deformari;
  • sistemul articular se intareste dar prezinta totusi aspecte de instabilitate;
  • sistemul muscular ajunge spre 28% din greutatea corporala;
  • cresterea in inaltime se face prioritar pe baza membrelor inferioare.

 

PARTICULARITATI FUNCTIONALE:

  • capacitate de adaptare la efort din ce in ce mai buna;
  • biochimismul intern se activeaza;
  • apar primele modificari in sistemul endocrin;
  • procesele de excitatie predomina fata de cele de inhibitie => receptivitate in formarea deprinderilor motrice;
  • capacitatea de  efort  cardio-vascular  este  mai  crescuta  la baieti fata de fete.

 

PARTICULARITATI  PSIHICE

  • incepe sa se manifeste imaginatia creatoare;
  • afectivitatea se maturizeaza;
  • control asupra emotiilor;
  • se manifesta curajos, rabdator;
  • vointa este in continua dezvoltare;
  • apare elementul constient, intentional;
  • interesele se coreleaza cu capacitatile si aptitudinile.

 

PARTICULARITATI   MOTRICE:

FORTA

  • creste moderat la toate grupele musculare si in special la extensorii membrelor inferioare, flexorilor plantari si redresorilor trunchiului;
  • forta dinamica – creste de la an la an.

VITEZA

  • perioada latenta a reactiei motrice se imbunatateste;
  • viteza miscarilor singulare se imbunatateste;
  • capacitatea de a efectua miscari de viteza in regim de forta creste treptat.

REZISTENTA

  • este crescuta;
  • pot alerga 10-15 minute continuu;
  • rezistenta statica.

 

CRITERII BIOLOGICE:

 Indice de nutritie: 8 ani = 220;   /   9 ani = 235;   /   10 ani  = 254.

CRITERII ANTROPOMETRICE

VARSTA TALIE GREUTATE

8 ani

133 cm 29 Kg
9 ani 137 cm

33 kg

10 ani 144 cm

36 Kg

 

CRITERII FIZIOLOGICE

8 ANI 9 ANI 10 ANI

– repaus

62 cm 66 cm 69 cm

– inspiratie

66 cm 69 cm 73 cm

– expiratie

61 cm 64 cm

66cm

– diametru bitrohanterian

21 cm 22.9 cm

23.8 cm

– capacitate vitala

1200-1400 ml 1400–1700 ml

1700 – 2000 ml

 

CRITERII MOTRICE

8 ANI 9 ANI

10 ANI

– Viteza  pe 50 m

9.5 sec.

9 sec

8.7 sec

– Lungime de pe loc

142 cm

152 cm

162 cm

– Rezistenta pe 600 m

2.50 min

2.45 min

2.36 min

– Aruncare minge oina

18.7 m

23.7 m

27.1 m

– Mentinut in atarnat

48 sec

53 sec

57 sec

– Tractiuni

3-4 x

– Abdomen

20-21 x

21-22 x

22-23 x

– Mobilit. coxo-femurala

53 cm

55 cm

57 cm

particularitati 8-10 ani_4

Modelul JUCATORULUI de 8 – 10 ani:

PREGATIRE TACTICA

  • formarea deprinderilor tactice de baza – individuale;
  • stimularea formarii gandirii tactice prin jocuri scoala;
  • plecare rapida in atac spre zonele si culoarele libere; demarcare permanenta pentru a fi vazut de posesorul mingii;
  • preluarea mingii, cu intampinare urmata de schimbarea directiei de actiune prin pasa la cel mai indicat coechipier.

PREGATIRE TEHNICA

  • formarea si consolidarea simtului si controlului mingii;
  • consolidarea deprinderilor  tehnice  invatate  si  initierea  in (invatarea) tehnica de baza.

PREGATIRE FIZICA

  • asigurarea unei evolutii fizice generale superioare;
  • continuarea dezvoltarii psihomotricitatii prin deprinderi de miscare.

PREGATIRE TEORETICA

  • cunostinte elementare de igiena personala, alimentatie si odihna;
  • invatarea progresiva a regulamentului jocului de fotbal, a detaliilor de participare la jocurile oficiale si amicale.

PREGATIRE PSIHOLOGICA

  • dezvoltarea atasamentului fata de club si a spiritului de echipa.

PREGATIRE BIOLOGICA

  • recomandarea refacerii organismului dupa efort prin odihna si alimentatie.

particularitati 8-10 ani_6

Modelul portarului de 8 – 10 ani:

  1. Copilul trebuie sa stie sa aprecieze traiectoria mingii si sa stie sa intervina in consecinta.
  2. Cand intervine, sa stie sa pozitioneze mainile astfel  incat  sa intrerupa  traiectoria  mingii  (cu  traiectorie  inalta,  joasa  si  de inaltime medie).
  3. Sa stie sa acopere mingea cu corpul.
  4. Sa se arunce fara frica (spre dreapta si spre stanga sa).
  5. Sa  perceapa  pe  cat  posibil  coechipierii  demarcati,  avand  o buna vedere periferica.

particularitati 8-10 ani_7

Teme si obiective pentru instruirea grupei:

  1. Lovirea mingii cu piciorul. Scoala alergarii.
  2. Preluarea mingii. Scoala alergarii.
  3. Conducerea mingii. Scoala alergarii.
  4. Dribling. Scoala alergarii.
  5. Protejarea mingii. Scoala alergarii.
  6. Deposedarea adversarului de minge. Scoala alergarii.
  7. Aruncarea mingii de la margine. Scoala alergarii.
  8. Lovirea mingii cu capul. Scoala alergarii.
  9. Coordonare generala – mobilitate – suplete. Scoala alergarii.
  10. Finalizare. Scoala alergarii.
  11. Combinatii intre 2 – 3 jucatori.
  12. Jocuri   1 : 1;   2 : 2;   3 : 3;  4 : 4.

Indicatii metodice:  Temele  1  –  8  se  executa in  conditii apropiate de joc.

 

Bibliografie:

[] Cojocaru, V., (2002), Fotbal de la 6 la 18 ani. Metodica pregatirii, Editura AXIS MUNDI, Bucuresti

Stresul si performanta sportiva

stres_1

Fenomenul stresului este unul dintre cele mai frecvente în activitatea sportivă ca, de altfel, în toate activităţile performanţiale. Termenul de stres a fost introdus de Hans Selye in anul 1950 (engl. stress) şi se referă la o serie de substantive apropiate ca înţeles, dar nu sinonime: apasare, efort, presiune, tensiune, solicitare, constrângere, încordare nervoasă. Reacţia la stres este funcţie de mulţimea intrărilor (stimuli) şi organizarea psihică a individului. Stresul este privit, în această perspectivă ca un dezechilibru cu profunde ecouri în plan subiectiv, între solicitări şi autoevaluarea capacităţilor proprii. Astfel, analiza fenomenului stres implică şi cercetarea factorilor stresanţi, şi caracteristicile organizării psihice, precum şi a răspunsurilor de tip neurofiziologic şi psihic ale organismului la stresori.

stres_2

Factorii de stres:

Stresorii reprezintă totalitatea evenimentelor, situaţiilor externe sau interne pe care subiectul le trăieşte ca fiind neplăcute, agresive, traumatizante, suficient de intense sau frecvente, pentru a determina din partea subiectului reacţii adaptative.

În general, au o puternică semnificaţie emotională , afectivă.

În dinamică, stresorii pot acţiona succesiv sau îşi pot interfera acţiunea, efectul lor fiind insă aditiv (sumativ, cumulativ).

Investigarea cauzalităţii sau a factorilor de stres este foarte importantă deoarece plaja tulburărilor somato-psihice este strâns legată de natura stresorilor. De exemplu, în funcţie de natura agenţilor stresori, Ursula Şchiopu în Dicţionarul de psihologie (1997) prezintă următoarea clasificare a stresului (Tip de stres => Efect psihosomatic):

Stres psihofiziologic:

  • afectează întregul organism;

Stres psihic:

  • acţiunea agenţilor stresanţi se adresează sferei emoţionale a psihicului, producând modificări la acest nivel (complexe de inferioritate, insatisfacţia legată de anumite trebuinţe biologice etc);

Stres psihosocial:

  • apare ca urmare a relaţionării psihosociale şi necesităţii integrării în grup (conflicte familiale, conflicte sociale, etc);

Stres organizaţional:

  • apare ca urmare a integrării socio-profesionale în organizaţii sociale şi este generat de o multitudine de factori, precum:
  1. un mediu profesional foarte exigent; fixarea unor standarde mult prea ridicate; suprasolicitarea;
  2. un mediu profesional nesolicitant, care nu favorizează dezvoltarea; subsolicitare;
  3. orarul de muncă,
  4. deplasările,
  5. lipsa birorurilor specializate, lipsa intimităţii,
  6. birocraţia excesivă,
  7. conflictele de rol,
  8. ambiguitatea rolurilor,
  9. nesiguranta postului,
  10. rigiditatea structurilor formale din cadrul diferitelor tipuri de organizaţii sociale,
  11. violenta în muncă- comportamente abuzive si tiranice sef-angajat sau intre angajati (internă sau externă) etc.;

Stres cultural:

  • dat de conflictul dintre propria personalitate şi normele, valorile obiceiurile şi tradiţiile socio-culturale ale grupurilor în care subiectul este integrat; produs de conflictele şi tensiunile emoţionale;

Stres de masă:

  • produs în urma unor catastrofe precum: cutremure, razboaie etc..

 

Factorii stresanţi în antrenament   –   exemple:

Monotonia

Antrenamente lipsite de variaţie, un număr foarte mare de repetări pentru fiecare exerciţiu;

Montajul subiectiv pentru procesul de antrenament

Conţinutul, durata, intensitatea antrenamentelor nu corespund cerinţelor şi particularităţilor individuale ale sportivilor, sunt neraţionale şi provoacă ”protestul” sportivilor.

Conţinutul antrenamentelor

Elemente insuficient de concrete, prea rapide, prea diferite, greu de executat;

Lipsa de precizie a obiectivelor antrnamentului

Conţinutul antrenamentelor nu corespunde cu scopul;

Condiţii psiho-sociale

Relaţii negative în cadrul echipei; relaţii proaste antrenor-sportiv;

Condiţii organizatorice

Timpul ales pentru antrenament este nepotrivit; insuficient timp de odihnă;

Factori extrasportivi

Învăţătura, profesia, familia.

 

Diferenţele dintre antrenament şi concurs pot fi factori generatori de stres şi de destabilizare a sportivului:

 

ANTRENAMENT

CONCURS

efort de durată în extensie;

efort scurt, intens, complex;

suprasolicitare prin acumulare (fizic);

eveniment rar, nerepetabil;

suprasolicitare psihică prin lipsa de stimulare;

autonomie deplină, activism, iniţiativă;

efort psihic pentru angajare   în antrenament;

efort psihic major se realizează în final în condiţii de risc

pasivitate în raport cu pregătirea proprie.

Declanşare voluntară;

Declanşare spontană;

Susţinere voluntară.

Susţinere voluntară sau spontană.

”Pentru a obţine performanţă, sportivul intră într-un proces de antrenament care este caracterizat de acţiuni de rutină, monotone, fără miză socială şi desfăşurate în condiţii de mediu stabile, cu personaje cunoscute şi cu scheme funcţionale ştiute. Aceste condiţii de antrenament “solicită” implicit, dezvoltă spontan, calităţi care sunt inoperante în raport cu scopul propus, care este concursul ca eveniment social, cu implicaţii sociale şi financiare considerabile.

Paradoxul antrenamentului sportiv constă tocmai în antagonismul activităţilor de rutină, monotone, fără miză, fără publicitate, cu dorinţa realizării unei performanţe în condiţii de mare miză socială şi materială, publicitate, ca eveniment unic şi irepetabil.” (Tüdös Ștefan, Perspective actuale în psihologia sportului. Modele şi soluţii. Bucureşti, Editura S.P.E.R., Colecţia “Alma Mater”, 2003)

stres_11

R.Atkinson., A. Richard, Smith, Edward şi Bem Daryl, 1993 – consideră că intensitatea unei situaţii stresante poate fi evaluată în funcţie de:

  • gradul de periculozitate pentru subiect;
  • gradul de control pe care-l putem avea asupra evenimentului respectiv;
  • posibilitatea de predicţie asupra evenimentului;
  • limita capacităţilor proprii;
  • factori ce conduc la conflicte interne.

 

Astfel, evenimentele stresante, în opinia acestor autori fac parte, de obicei, din una sau mai multe din următoarele categorii:

  • evenimente traumatice ce depăşesc limitele obişnuite ale experienţei umane;
  • evenimente necontrolabile;
  • evenimente impredictibile;
  • evenimente care constituie o provocare pentru limitele capacităţilor subiectului respectiv;
  • conflicte interne.

stres_5

AMENINTAREA – reprezintă, de asemenea, o sursă de stres. Este definită ca o trăire anticipativă a unui pericol potenţial care poate afecta individul, atât pe plan fizic cât şi social (de pildă pierderea locului de muncă, pierdere de statut, de prestigiu social, pierderi financiare). Uneori anticiparea unei situaţii ameninţătoare este mai stresantă decât situaţia însăşi.

Nivelul de control pe care subiectul îl detine asupra evenimentelor, factorilor, situatiilor stresante si în special sentimentul de control pe care acesta il are în legătură cu acestea, este în relatie invers proportională cu nivelul stresului.

stres_6 

ANXIETATEA – există o legătură strânsă între stres şi anxietate, care se combină într-un cerc vicios (în care pot fi şi cauză şi efect). De cele mai multe ori anxietatea alimentează şi amplifică stresul. Ea afectează global organismul, manifestându-se la nivel somatic, psihic şi comportamental.

Ca si stresul, anxietatea nu este intotdeauna nocivă: pe durate scurte de timp şi cu intensităţi moderate ea poate duce la cresterea potenţialului adaptativ şi la creşterea eficienţei activităţii. Intensităţi ridicate şi durate indelungate fac anxietatea un fenomen foarte nociv pentru om.

stres_7

FRUSTRAREA – starea de frustrare este generată de privarea persoanei de o satisfacţie pe care ar fi fost îndreptăţită să o obţină. Termenul a fost introdus de Freud, pentru a denumi stările induse subiectului ca urmare a privaţiunii generată de nerealizarea libidourilor sale.

Este un fenomen complex, care poate fi privit ca eveniment, ca trăire (ca stare psihică), precum şi ca ansamblu al efectelor care, de cele mai multe ori îmbracă forma manifestărilor comportamentale, precum numeroase tulburări psihomotorii. Poate avea caracter tranzitoriu sau relativ stabil.

Ipoteza frustrare-agresivitate enunţă că frustrarea (ca blocare a efortului orientat spre scop) produce o pulsiune agresivă, pulsiune care declanşează conduite agresive.

 stres_8

AGRESIVITATEA comportamentele agresive sunt  comportamente distructive, brutale, violent, adesea neeficiente care, de cele mai multe ori sunt îndreptate spre alte obiecte sau persoane, dar, pot fi orientate şi asupra propriei persoane (autoagresivitate). Agresivul acţionează punând pe primul plan propriile obiective, nevoi si interese în detrimentul celorlalte persoane, transmitând mesaje de genul ”Punctul tau de vedere nu contează, nevoile şi interesele tale; nu mă interesează ceea ce vrei şi simţi; nu trebuie să ţin cont de tine. Mă interesează doar realizarea obiectivelor mele

S-a constatat că există o corelaţie între stres, frustrare şi agresivitate, în sensul că de multe ori stresul şi frustrarea induc un comportament agresiv. Imposibilitatea satisfacerii trebuinţei este o situaţie generatoare de stres. Persoana are un comportament agresiv dacă acţionează pentru îndepărtarea obstacolului printr-un comportament ostil sau violent, care, de cele mai multe ori produce lezarea fizică sau psihică a celui care a produs frustrarea.

Agresivitate provocare – adesea, în activitatea performanţială, o stare de stres, în limitele tolerate de organism, poate fi trăită pozitiv (mai ales dacă anticipăm o finalitate plăcută).

În cazul în care persoana nu poate identifica clar care obstacolul care a generat reacţia de frustrare, sau dacă acesta este intangibil, comportamentul agresiv este posibil să fie redirecţionat asupra altui obiect, mai vulnerabil, sau asupra propriei persoane.

Spre deosebire de agresivitate (care este un comportament neadecvat), combativitatea se manifestă ca “o atitudine activă şi constructivă în acelaşi timp, în care conştientizarea scopului şi organizarea operaţională a comportamentului sunt dublate de dârzenie, elan de luptă, spirit de sacrificiu.

 stres_3

APATIA SI TENDINTELE DEPRESIVEîn general, apatia şi tendinţele depresive apar atunci când comportamentul activ–combativ (adecvat) sau agresiv (neadecvat) nu a putut rezolva situaţia stresantă şi reechilibra subiectul. Ca urmare, subiectul începe să creadă că este incapabil să mai poată lupta cu factorii stresanţi, diminuându-şi, ca urmare, răspunsurile. El începe să fie dominat de pasivitate, indiferenţă faţă de activităţi care înainte îi făceau plăcere, aceasta în paralel cu diminuarea drastică a intereselor (atât ca număr cât şi ca intensitate). Tendinţele depresive pot fi mai mult sau mai puţin intense şi se pot întinde, ca intensitate şi durată a trăirii, de la o simplă proastă dispoziţie trecătoare, la o tristeţe profundă şi care persistă în timp. În cazurile mai accentuate sunt însoţite şi de alte tulburări psihice precum pesimism, tulburări ale somnului, tulburări ale apetitului etc..

stres_9

Raportul STRES – PERFORMANTA:

Se poate aprecia că organismul sportivului este solicitat până la limita capacităţii sale maxime, cu perturbarea semnificativă a constantelor homeostatice pentru anumite durate de timp. Acest organism beneficiază însă de mecanisme de reglare foarte eficiente , mecanisme ce intervin prompt. Organismul sportivului este considerat astfel „paranormal” sau „normal de excepţie.” (Prof.Dr. Corina Predescu, 2007)

Dezvoltarea personală, a conştiinţei, sunt determinate de depăşirea pragului de efort. Aceasta implică dezvoltarea unui sistem activator-energetic capabil să susţină aceste eforturi: (de aceea sportivii de mare performanţă pot să trăiască stări superioare ale conştiinţei, fiindcă au capacitatea de a depăşi pragul de efort).

 

SISTEMUL ACTIVATOR  – ENERGETIC – STRES ŞI PERFORMANŢĂ:

– nivelul stresului creat de o situaţie diferă de la individ la individ în funcţie de particularităţile individuale (starea de sănătate, caracteristicile de personalitate, maturitatea emoţională, strategiile de coping etc) şi trăirea subiectivă;

– sistemul activator – energetic şi legea costuri-beneficii sunt puternic implicate în evaluarea subiectivă a situaţie stresante. Astfel, eficienţa unei activităţi, poate interveni atât în „magnitudinea stresului” cât şi în perioada ulterioară de readaptare, restrusturare, refacere;

– între stres şi performanţa într-o activitate complexă există o relaţie nearmonică. Conform teoriei lui „U” inversat, creşterea nivelului de stres peste acest punct de „optim” are drept efecte scăderea performanţei.

stres_10

Se consideră „stres bun” nivelul stresului care determină creşterea performanţei şi „stres rău” intensităţi ale stresului pentru nivelul optim, care determină scăderea performanţei !