Pragul de viteza

Pragul de viteza_1

Dupa aplicarea metodelor standard, dezvoltarea vitezei atinge, deseori, o limita denumita prag de viteza. Dupa mai multi ani in care s-au folosit aceleasi metode de antrenament cu putine variatii si putina distractie, jucatorul poate atinge un nivel la care totul devine monoton si in consecinta, viteza nu se mai imbunatateste.

Pentru a trece peste acest prag de viteza, jucătorul are nevoie de noi stimulente. Noua stimulare trebuie sa rupa monotonia antrenamentului si folosirea metodelor standard. Noutatea la antrenamente este reprezentata de stimuli mai puternici si mai atragatori care pot avea ca rezultat beneficii fizice si psihice.

Printre cele mai eficiente metode de invingere a pragului vitezei sunt cele care ii pun pe jucatori sa efectueze antenamente de viteza in conditii de rezistenta scazuta, cum ar fi alergarea in panta coboratoare sau alergarea cu vantul sufland din spate. In aceste conditii noi, sistemul nervos central, coordonarea neuromusculara se vor adapta la noile cerinte de a efectua exercitiul cu o viteza crescuta. Repetitiile multiple cu stimuli noi vor crea adaptari noi si mai rapide, avand ca rezultat invingerea pragului de viteza. Antrenamentul de rezistenta scazuta a fost folosit pe scara larga de catre alergatorii de sprint din Germania de Rasarit si din Uniunea Sovietica. S-a raportat ca pista in coborare (2-3 grade) a crescut viteza atletului cu 17% pe portiunea coboratoare si cu 13% cand atletul a intrat pe portiunea de pista orizontala (seminar „Noutati despre antrenamentele de viteza”, Berlinul de Est, 1988).

Sprinterii din multe alte tari au folosit antrenamentul de rezistenta scazuta, cum este pista coboratoare. Totusi, inclinarea nu trebuie sa depaseasca vreodata 3 grade, pentru ca altfel se creste durata fazei de contact a piciorului si rezultatul nu este o crestere, ci o descrestere a vitezei maxime.

Cu cat un atlet alearga mai repede, cu atat faza de contact este mai scurta. De aceea, multi alergatori de viteza in mod permanent incearca sa mareasca puterea picioarelor, pentru a scurta durata fazei de contact.

Folosirea metodelor de rezistenta scazuta ar trebui, totusi, sa faciliteze acceleratiile pe care atletul le-ar putea reproduce in conditiile normale de joc. Mai mult, trebuie sa restrictionati aceste metode la atletii avansati ale caror abilitati sunt automate si care, in consecinta, pot face fata cu usurinta la accelerarile foarte puternice si rapide.

Bibliografie:

[] Prof. Anton Muraru, Centrul National de Formare si Perfectionare al Antrenorilor., Ghidul Antrenorului, nr. 1 & 2, (2004), Proxima, Bucuresti, FRF, CNEFS

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s