Motivatia in jocul de fotbal

 motivatia-in-jocul-de-fotbal_1

Atat in teorie, cat si in practica, este unanima opinia conform careia succesul alimenteaza motivatia de a obtine noi succese.

Sportul ar trebui astfel organizat, incat fiecare sportiv sa aiba acces la succes. Pentru a atinge acest obiectiv, va trebui sa redefinesc notiunea de succes, care nu trebuie sa insemne neaparat castigarea intrecerii, ci, in primul rand, atingerea obiectivelor personale ale fiecarui sportiv in parte.

Nazuinta de a castiga intrecerea este un obiectiv valabil si valoros, dar de scurta durata pentru sportivul respectiv. Asa cum am mentionat anterior, invatarea copiilor de a se angaja complet pentru a fi cat mai buni in atingerea sau indeplinirea unui obiectiv dificil si valoros este un beneficiu, pe care adultii trebuie sa-l incurajeze. Acest obiectiv nu trebuie insa obtinut sacrificand dezvoltarea pe ansamblu a copilului.

Astfel, este recomandabil ca, atat antrenorii, cat si parintii sa incurajeze copii sa doreasca sa castige intrecerea, dar, in acelasi timp sa ii invete pe copii sa-si evalueze propria lor valoare nu numai pe baza rezultatului propriu-zis al competitiei, ci pe baza, sau in functie de atingerea propriilor lor obiective.

Motivatia de realizare:

In lista motivelor specifice copilului practicant de fotbal, apar multe motive in care trebuinta de realizare, de a se face cunoscut, de a fi in frunte, etc., se manifesta frecvent si intens. Expresia a fost propusa in psihologia personalitatii de H. A. Murray (1938) si exprima o trebuinta secundara, psihogena care-l face pe individ sa execute ceva dificil, sa domine, sa manipuleze lucruri si idei, sa depaseasca obstacole, sa atinga un nivel ridicat si sa exceleze.

J.W. Atkinson (1964) descrie nevoia de realizare sau motivatia de reusita/succes in cadrul conceptului general de motivatie. Intensitatea motivatiei este rezultatul intensitatii trebuintei, a asteptarii si a „incitarilor”. Daca rezultatul este pozitiv, vorbim de motivatie de reusita; daca este negativ, atunci este motivatie de evitare a esecului. Fiecare persoana evita esecul si cauta succesul.

Atkinson analizeaza cateva tendinte specifice: „realizator sus”, care, de regula, sunt atrasi de domenii in care se poate obtine succesul – cum este sportul, de exemplu. Un astfel de subiect nu este tentat sa desfasoare activitati hazardate, in care rezultatul depinde de sansa. El este realist si nu-l intereseaza sarcinile simple sau prea grele si nu-si pierde timpul urmarind imposibilul. Individul “realizator jos“, motivat pentru evitarea esecului, va ocoli activitatile orientate spre succes, cel putin daca nu este obligat sa le faca din alte motive, ca de exemplu motivul de aprobare sociala.

Dupa: R. S. Weinberg si D. Gould (1995), motivatia de realizare se bazeaza pe trei teorii:

  1. Teoria nevoii de realizare.
  2. Teoria atribuirii.
  3. Teoria realizarii scopului (sarcinii).

a.) Motivatia de realizare – este influentata de cinci factori:

Factorii de personalitate – fiecare individ este impulsionat de dorinta de realizare a succesului si de evitare a esecului. Realizatorii “sus” si realizatorii “jos” se comporta diferit in fata aceleiasi situatii.

Factorii situationali – se exprima in probabilitatea de succes in situatie sau sarcina si stimularea produsa de valoarea succesului.

Tendintele – rezulta din combinarea factorilor de personalitate si situatie, si anume expectatia de succes si evitarea esecului.

Reactiile emotionale – toti sportivii doresc sa traiasca sentimentul de mandrie si sa reduca sentimentul de rusine; realizatorii “sus” pun accentul pe mandrie, iar realizatorii “jos”, pe rusine si urmarile ei.

Comportamentul de realizare – ca rezultat al interactiunii celor patru factori enumerati anterior. Realizatorii „sus” cauta sarcini provocatoare, accepta riscuri si prefera situatiile de confruntare, in timp ce realizatorii „jos” evita riscurile si situatiile de confruntare, preferand fie sarcinile atata de dificile incat sa fie siguri ca pierd, fie sarcini foarte usoare care sa le asigure succesul.

b.) Teoria atribuirii:

Strans legata de teoria motivatiei este teoria atribuirii (Heider, 1958; Weiner, 1985 & 1986).

Atribuirea este procesul cognitiv prin care indivizii percep si explica propriile comportamente (autoatribuire) sau ale altora (heteroatribuire) in viata de toate zilele.

Ideea de baza consta in a considera ca evenimentele sau comportamentele sunt datorate persoanelor in actiune (cauzalitate interna sau factori dispozitionali), fie sunt datorate ambiantei (cauzalitate externa sau factori situationali).

Dintre sutele de categorii de atribuiri cauzale, Weiner (1986) descrie trei, considerate ca fiind cele mai semnificative:

– stabilitatea, cu contrarul ei, instabilitatea;

– cauzalitatea, interna sau externa (“locus of causality”);

– controlul, adica ce poate sau nu poate stapani subiectul („locus of control”).

Cateva exemplificari: performanta sau succesul pot fi explicate astfel:

  • prin factorul intern: talentul sau abilitatile sportivului;
  • prin factorul extern: norocul, priceperea antrenorului;
  • prin cauze interne: efortul deosebit sau urme ale unei accidentari mai vechi;
  • prin cauze externe: adversari convenabili sau distanta prea mare intre hotel si locul competitiei;
  • prin factori care pot fi controlati: planul tactic aplicat sau lipsa de angajare in efort;
  • prin factori care nu pot fi controlati: pregatirea adversarilor, lipsa de fonduri pentru pregatire.

Weinberg & Gould, de la care am adaptat exemplele anterioare, considera ca, fiecare din tipurile de atribuire amintite are efecte diferite de ordin psihologic. Astfel, factorii de stabilitate/ instabilitate maresc/ diminueaza expectatia de succes; factorii de cauzalitate interna/ externa, sporesc/ reduc sentimentul de mandrie sau rusine; factorii de control/ lipsa de control, maresc/reduc nivelul motivatiei.

c.) Orientarea spre scop:

Folosesc aceasta expresie pentru ceea ce Nichols (1984), Duda (1993) si Roberts (1993) numesc teoria realizarii scopului. La baza acestei teorii sta intelegerea sensului pe care il are succesul sau esecul pentru individ.

Cea mai buna cale pentru aflarea raspunsului la aceasta intrebare este sa analizam cum realizeaza sportivul scopul propus si cum acesta este influentat de perceperea propriei capacitati sau competente. Pentru autorii mentionati, trei sunt factorii ce interactioneaza in directia performantei:

  1. Scopul propus sa fie realizat. Aici exista doua variante, din care sportivul alege: „a)” orientarea spre rezultat, succes sau esec, o anumita performanta in raport cu adversarii – si „b)” orientarea spre sarcina, sa faca ceea ce poate, in modul cel mai bun cu putinta.
  2. Perceperea capacitatii, adica modul de a-si evalua nivelul ca fiind ridicat sau scazut.
  3. Comportamentul de realizare, adica rezultatul intrecerii, nivelul efortului depus, insistenta, alegerea solutiilor. Daca sportivul este orientat spre sarcina si are incredere in capacitatea lui, atunci comportamentul lui va fi satisfacator.

Orientarea spre sarcina, spre deosebire de orientarea spre rezultat si adversar, ii asigura sportivului un mai bun echilibru afectiv si un control mai eficient asupra lui insusi.

motivatia-in-jocul-de-fotbal_2

Teoriile motivatiei de realizare

(Weinberg & Gould)

 

Realizatori „sus”

Realizatori „jos”

Orientarea motivatiei

– motivatie ridicata pentru obtinerea succesului;

– motivatie redusa pentru esec;

– orientare spre bucuria succesului;

– motivatie redusa pentru succes;

– motivatie ridicata pentru evitarea esecului;

– orientare spre rusine si teama de urmarile esecului;

Atribuirea

– succesul are la baza factorii stabili si factorii controlati;

– esecul este datorat factorilor instabili si factorilor externi, ce nu pot fi controlati;

– succesul se datoreaza factorilor instabili si factorilor externi;

– esecul se datoreaza factorilor stabili si factorilor interni controlati;

Scopurile propuse

– de regula, scopuri de realizare a sarcinii; – de regula, scopuri de realizare a performantei;

Alegerea sarcinilor

– doresc intrecerea si cauta adversari/ sarcini tari; – evita confruntarea, prefera sarcini/ concursuri foarte tari sau foarte slabe;

Performanta

– evolueaza bine in conditii de confruntare; -evolueaza slab in conditii de confruntare.

Dupa Henker si Klein (1987), motivatia poate fi consolidata prin instructiuni si masuri corespunzatoare varstei si conditiei fiecarui individ. Revalorizarea obiectivelor generale si specifice ale pregatirii are drept scop cresterea cat mai mare a numarului de etape intermediare pentru a permite copilului sa se autoevalueze.De aceea este important sa se introduca in antrenamentul acestuia o dinamica suficient de rationala de verificare a capacitatilor sale si de intelegere progresiva a obiectivelor pregatirii sale.

!!! Dar, in unele cazuri, problema este ca atunci cand se crede ca s-a pus mana” pe un talent, se cedeaza uneori tentatiei de a obtine de pe urma acestuia prestigiu si notorietate, ceea ce incita la accelerarea dezvoltarii performantelor copilului. Astfel, el este supus unei presiuni care, cu timpul, devine greu de suportat, sfarsind prin a “consuma” talentul !!!

Factorii ce intra in joc in determinarea reusitei la un fotbalist de mare performanta sunt numerosi si diferiti: pe langa, capacitatile fizice, trebuie amintite disponibilitatea pentru performanta, posibilitatea concreta de a o realiza, motivatia, mediul social, anturajul, etc..

Altfel spus, premisele biologice potentiale nu se pot manifesta pe deplin decat daca dimensiunea psihologica a individului a fost formata corespunzator si daca aceasta se afla in conditii sociale si de mediu favorabile. Evaluarea capacitatilor motrice reprezinta un suport considerabil in pregatirea copiilor si tinerilor. Chiar daca nu permite decat intr-o masura destul de mica prevederea performantelor lor, ea este extrem de utila pentru a putea aprecia conditia lor la un moment dat si pentru a individualiza mai bine programul lor de antrenament.

Identificarea nivelului de performanta trebuie sa tina efectiv cont de varsta subiectului, de starea sa de maturitate, de trecutul sau motric, de motivatiile sale de a se supune unei activitati constante si mai ales continue. De aceea, structura a ceea ce se poate numi talent apare atat de complexa, iar identificarea sa, si mai complexa. In plus, la varsta la care ar cel mai necesar sa se recunoasca acest talent, dezvoltarea capacitatilor motrice nu are stabilitatea suficienta pentru a permite  o prevederere / pronosticare valabila.

Bibliografie:

[] Birch, A., (2000), Psihologia dezvoltarii, Bucuresti, Editura Tehnica

[] Martens, R., (1987), Coaches Guide to Sport Psychology, Champaign, Illinois, Human Kinetics

[] Tonita, F., (2011), Psihologia competitiei la nivelul copiilor si juniorilor, Bucuresti, Editura Discobolul

[] Weinberg, R.S., Gould, D., (1995), Foundations of Sport and Exercise Psychology, Champaign, Illinois, Human Kinetics

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s