Tiroida

Tiroida_0

Tiroida – este cea mai voluminoasa glanda endocrina (25-30 grame). Numele acesteia este dat de cartilajul nepereche laringian in dreptul caruia se afla. Este localizata pe fata anterioara a gatului, intr-o capsula fibroasa (loja tiroidei).

Glanda are doi lobi laterali uniti intre ei prin istmul tiroidian.

Microscopic, tiroida este constituita dintr-o stroma conjunctivo-vasculara ce contine formatiuni veziculoase (foliculi) in care se gaseste un material omogen, vascos, numit coloid. In coloidul tiroidian se gasesc mai multe proteine, principala fiind tireoglobulina (forma de depozit a hormonilor tiroidieni), sintetizata de celulele foliculare.

Prin iodarea aminoacidului tirozina din structura tireoglobulinei se produc hormonii tiroidieni tiroxina si triiodotironina care sunt eliberati cand o cer necesitatile organismului.

Intre foliculii tiroidieni se gasesc celule speciale (parafoliculare) sau celule „C” care secreta calcitonina.

Actiunea hormonilor tiroidieni – este foarte complexa, ei avand efecte tisulare identice, dar triiodotironina actioneaza mai rapid si este mai activa decat tiroxina. Principalul efect al lor este cel calorigen, care consta in stimularea oxidarilor si a consumului de O2 in toate celulele, cu exceptia creierului, testiculelor si a uterului.

In insuficienta tiroidiana sau dupa extirparea glandei, metabolismul bazal scade concomitent cu consumul de O2.

Metabilism

Efecte

Glucidic

– stimuleaza absorbtia intestinala a glucozei, transportul intracelular al glucozei, glicoliza, gluconeogeneza;

Lipidic

– stimuleaza lipoliza, sinteza lipidelor in ficat, urmata de scaderea concentratiei plasmatice, a trigliceridelor, fosfolipidelor, colesterolului;

Protidic

– stimuleaza sintezele proteice, stimuleaza catabolismul proteic, care, in lipsa unui aport alimentar echilibrat energetic, poate domina efectele anabolice, avand ca rezultat un bilant azotat negativ.

(Efecte ale hormonilor tiroidieni asupra metabolismului intermediar)

 

Sistem sau organ

Efecte

Aparatul cardiovascular

– cresterea fortei si a frecventelor contractiilor cardiace, vasodilatatie;

Muschii scheletici

– cresterea tonusului, a fortei de contractie si a promptitudinii raspunsului reflex de tip miotatic;

Aparatul respirator

– cresterea amplitudinii si frecventei miscarilor respiratorii;

Sistemul nervos

– stimuleaza diferentierea neuronala, dezvoltarea normala a sinapselor, mielinizarea;

– activitatea psihica ramane dependenta de tiroida si la adult, a carei viteza de ideatie si reactivitate se coreleaza pozitiv cu functia tiroidiana;

– rolul stimulator se extinde si asupra sistemului nervos periferic somatic si vegetativ.

(Efecte ale hormonilor tiroidieni pe sisteme si organe)

 Tiroida_1

Hipofunctia tiroidiana – are efecte variabile in functie de varsta. La copil, produce o incetinire a dezvoltarii somatice si psihice, care poate merge pana la cretinism, la adult se manifesta prin diminuarea atentiei, memoriei si a capacitatii de invatare (mixedem).

Indiferent de varsta, procesele energetice si metabolismul bazal sunt scazute iar tesuturile sunt imbibate cu un edem mucos (mixedem), piele uscata si ingrosata, stimularea anabolismului urmata de cresterea in greutate, caderea parului, anemie, senzatie de frig, reactii motorii si psihice intarziate.

Hiperfunctia tiroidiana – se intalneste in boala Basedow, caracterizata prin: cresterea metabolismului bazal cu peste 100%, exoftalmie (proeminenta globilor oculari) si tulburari ale principalelor functii. Astfel, la nivelul aparatului cardiovascular, apar semne asemenatoare unei hiperfunctii simpatice (tahicardie, hipertensiune).

La nivelul aparatului digestiv apar semnele unei hiperfunctii parasimpatice (hipersecretie, accelerarea motilitatii). Pe sistemul nervos pot sa apara modificari de la o simpla nervozitate pana la stari de insomnie si anxietate.

Bolnavii desi consuma alimente, pierd in greutate ca urmare a intensificarii arderilor celulare. O alta afectiune a glandei este gusa endemica intalnita mai ales in regiunile montane. Gusa este o crestere anatomica a glandei, insotita de obicei de hipofunctie. Cauza gusei consta in prezenta in alimente si in apa de baut a unor substante chimice oxidante – substante gusogene.

Actiunea acestora se exercita negativ, producand hipertrofia glandei insotita de obicei de hipofunctie numai in regiunile sarace in iod (gusa endemica). Administrarea iodului sub forma de tablete sau de sare de bucatarie iodata, previne aparitia gusei la locuitorii din aceste regiuni. Se evidentiaza in acest sens scoala romaneasca de endocrinologie (C.I. Parhon si elevii sai), cu mari contributii la eradicarea acestei boli.

Reglarea secretiei tiroidei se face printr-un mecanism de feedback negativ hipotalamo-hipofizo-tiroidian. Hioptalamusul secreta TRH care, prin sistemul port, ajunge la adenohipofiza, determinand eliherarea de TSH. Acesta stimuleaza secretia de hormoni tiroidieni. Cresterea concentratiei plasmatice a hormonilor tiroidieni inhiba secretia hipotalamica de TRH si pe cea hipofizara de TSH. Mecanismul acestei reglari este valabil pentru toate glandele endocrine controlate de hipofiza.

 

Bibliografie:

 [] Apostu, M., (2013), Biochimia efortului sportiv, Editura Discobolul, Bucuresti

[] Apostu, M., (2003), Modificari biochimice induse de efortul sportiv, Editura Arvin Press, Bucuresti

[] Bota, C., Gavrilescu, D., (1996), Fiziologia , Fiziologia efortului fizic, note de curs, Editura ANEFS, Bucuresti

[] Manno, R., (1992), Les bases de l’antrenement sportif, Editura Revue EPS, Paris

[] Nenciu, G., (2002), Fiziologia generala si a efortului fizic I, Editura Fundatia Romania de Maine, Bucuresti

[] Predescu, C., Popescu, D., (2009), Lucrari practice de fiziologia efortului, Editura Morosan, Bucuresti

Conditiile de pregatire pentru obtinerea varfului de forma sportiva

South Korea Brazil WCup Soccer

Atingerea performantei sportive superioare este rezultatul direct al unei adaptari a sportivului la diferitele tipuri si metode de antrenament. Antrenamentul este un proces complex, organizat si planificat pe diverse etape care sunt implementate consecutiv. Pe parcursul acestor etape de pregatire si in special in timpul celei competitionale, sportivul atinge un anumit nivel in pregatire.

Atingerea varfului de forma pentru o competitie este un fenomen complex si sportivul nu poate realiza acest lucru instantaneu, ci in mod secvential si cumulativ. Sportivul trebuie sa treaca prin alte stari de antrenament inainte de a ajunge la varful de forma.

Poza atasata mai jos prezinta evolutia spre varfului de forma pe durata unui plan anual monociclic. O explicare a fiecarui termen va duce la o intelegere mai buna a conceptului de stare de antrenament.

Gradul de pregatire reprezinta baza pe care se fundamenteaza celelalte stari de antrenament. Ca rezultat al unei pregatiri sportive organizate, sistematice, capacitatea de efort a sportivului, dobandirea deprinderilor si procedeelor tactice ating toate niveluri inalte.

Acestea sunt reflectate in rezultate peste medie si deci norme mari la toate testele spre sfarsitul fazei pregatitoare. Un sportiv care a atins un grad inalt de pregatire este un individ care a atins un nivel inalt de pregatire fizica si si-a perfectionat toate calitatile biomotrice cerute de sportul sau proba respectiva. Cu cat este mai inalt gradul de pregatire, cu atat mai inalta este eficacitatea sportivului.

Cand gradul de pregatire este mic, celelalte stari de antrenament sunt afectate negativ, ceea ce face sa scada forma sportiva si implicit varful de forma. Gradul de pregatire poate fi general, ceea ce semnifica o mare adaptare la diferitele forme de pregatre, si poate fi specific, ceea ce inseamna ca sportivul s-a adaptat la cerintele specifice ale antrenamentului din sportul respectiv. Pe aceasta baza solida sau grad de pregatire din timpul fazei competitionale sportivul atinge starea formei sportive.

In timpul fazei competitionale, sportivii afirma deseori ca sunt sau nu intr-o forma buna. Starea de forma sportiva este o prelungire a gradului de pregatire, in care sportivii pot performa si pot atinge rezultate apropiate de capacitatea lor maxima. Aceasta stare de antrenament de importanta capitala, care este realizata ca urmare a programelor de pregatire specializate, poate precede sau poate include procesul prin care se ajunge la varful de forma la competitia principala a anului. Starea de forma sportiva este baza de la care sportivul incepe ascensiunea spre varful de forma.

figura 1

(Acumularea si ridicarea la un nivel superior de antrenament pe tot parcursul fazelor de pregatire dintr-un monociclu)

            Varful de forma, fiind forma sportiva cea mai inalta, conduce la cea mai buna performanta a sportivului intr-un an. Este o stare de antrenament temporara, in care eficienta fizica si psihologica atinge cotele maxime iar nivelul pregatirii tehnice si tactice este optim.

            In timpul acestei stari de antrenament, capacitatile fiziologice si adaptarea anatomica sunt, de asemenea, maxime, iar coordonarea neuromusculara este perfecta.

Varful de forma este o stare biologica superioara speciala, caracterizata printr-o sanatate perfecta, o stare fiziologica optima, exprimata printr-o adaptare rapida la stimulii de antrenament si o viteza buna de refacere dupa un antrenament sau competitie.

Organismul sportivului reflecta o stare inalta de sinergism functional (actiune conjugata), in care organele si sistemele coorpereaza in atingerea eficientei optime si a celei mai inalte performante posibile. Caracteristicile biologice ale varfului de forma variaza conform specificitatii sportului.

 

Grupa de sporturi Caracteristici
Dominant aerobe – capacitatea de a antrena calitatile sportivului intr-un timp scurt, cu revenire rapida;
Dominant anaerobe – capacitate mare de efort, bazata pe o inalta eficienta fiziologica;
Combinate – aerobe si anaerobe – capacitatea de a lucra cu multe repetari de intensitate maxima, pe baza unei inalte eficiente fiziologice.

(„Tabel” – Caracteristicile starii de varf de forma pentru diferite grupe de sporturi)

 

Din punct de vedere psihologic, varful de forma este „o stare de disponibilitate pentru actiune, cuplata cu o excitatie emotionala intensa”. (Oxendine, 1968)

Este, de asemenea, „o stare de analiza obiectiva si subiectiva la toate nivelurile de integrare si adaptare la principala competitie”. (Serban, 1979)

Aspectele obiective ale varfului de forma se refera la capacitatea sistemului nervos de a se adapta repede si eficient la stresul competitiei. Aspectele subiective, pe de alta parte, se refera la increderea in sine a sportivului, nivelul motivatiei si perceperea sinergismului motric si biologic.

O insusire importanta a varfului de forma pare a fi capacitatea sportivului de a tolera diferitele grade de frustrare care survin inainte, in timpul si dupa competitie. Pentru a facilita acest lucru, antrenorul poate modela mai multe lectii de antrenament pentru a crea circumstantele psihologice specifice competitiei principale.

Similar, participarea la diferite competitii in timpul fazelor: precompetitionala si competitionala, mareste capacitatea sportivului de a face fata frustrarii. Varful de forma este o stare de antrenament speciala, caracterizata de o adaptare inalta a SNC (sistemului nervos central), armonie motrica si biologica, motivatie puternica, capacitatea de a face fata frustrarii, acceptand riscul implicit al competitiei, si o incredere mare in sine.

 

Bibliografie:

[] Ciolca, S., M., (2006), Curs de aprofundare. Pregatire antrenor, Editura Fundatia Romania de Maine, Bucuresti

[] Radulescu, M., Cojocaru, V., Jurca, C., & colaboratorii, (2003), Ghidul antrenorului de fotbal – copii si juniori, Editura Axis Mundi, Bucuresti

[] Teodorescu, S., (2009), Antrenament si competitie, Editura Alpha MDN, Bucuresti

 

 

Biomecanica alergarii

 

Biomecanica alergarii_1

Alergarea – este o miscare ce consta in trecerea succesiva a unui membru inferior inaintea celuilalt, sprijinul efectuandu-se numai pe un singur picior. Alergarea ajuta la deplasarea mai rapida a corpului omenesc. Spre deosebire de mers, ea nu prezinta perioade de dublu sprijin, inaintarea facandu-se prin mici sarituri, separate intre ele prin perioade de sprijin unilateral. Ca si in mers, in alergare, centrul de greutate al corpului sufera o deplasare in realizarea careia intervin aceleasi « 3 » forte:

  • forta musculara (F), la care se adauga si rezistenta podelei ;
  • greutatea corpului (G);
  • rezistenta aerului (A).

Daca viteza este constanta, cele trei forte se mentin in echilibru. Greutatea corpului actioneaza in jos, rezistenta aerului actioneaza orizontal, in sens opus directiei de alergare.

Rezultanta (R), indica valoarea ce trebuie sa o aiba forta musculara, pentru a realiza deplasarea.

!! Daca viteza scade si rezistenta aerului se micsoreaza, forta musculara va actiona pe o directie mai putin inclinata si va avea o valoare mai mica !!

!! Daca viteza de deplasare creste, rezistenta aerului va creste si ea, ceea ce atrage o marire a rezultantei !!

Forta musculara va trebui sa actioneze pe o directie mai inclinata si va avea o valoare mai mare.

Centrul de greutate nu se deplaseaza rectiliniu, ci sinusoidal. In momentul in care membrul inferior posterior se extinde, forta musculara deplaseaza centrul de greutate in sus si inainte.

Cand actiunea fortei musculare se epuizeaza, centrul de greutate, datorita inertiei, isi continua deplasarea inainte dar coboara.

In prima faza a momentului de sprijin pe membrul inferior anterior, el continua sa coboare, apoi odata cu extensia membrului anterior, centrul de greutate incepe iar sa se ridice.

In afara acestor deplasari verticale, centrul de greutate se deplaseaza si lateral. Propulsia succesiva a membrelor inferioare indreapta centrul de greutate, cand intr-o parte, cand in cealalta.

!! Din cele enuntate anterior, rezulta faptul ca, distanta parcursa de corp in alergare nu corespunde lungimii traiectoriei parcurse de centrul lui de greutate, care este intotdeauna mai lunga !!

!! Lungimea traiectoriei centrului de greutate este cu atat mai lunga, cu cat tehnica de alergare este mai deficitara !!

Biomecanica alergarii_2

FAZELE ALERGARII:

Alergarea este compusa din doua faze:

  • faza de sprijin unilateral;
  • fuleul.

A. Faza de sprijin unilateral – incepe in momentul in care membrul inferior ia contact cu solul si se termina in momentul in care membrul inferior se desprinde de sol. Aceasta perioada se imparte in « 5 » faze:

  • debutul sprijinului;
  • cursa membrului inferior pendulant spre momentul verticalei;
  • momentul verticalei (membrul inferior pendulant ajunge in dreptul membrului inferior de sprijin);
  • cursa membrului inferior pendulant dupa momentul verticalei;
  • sfarsitul sprijinului.

 

1. Debutul sprijinului:

– reprezinta momentul contactului membrului inferior anterior cu solul;

– membrul inferior de sprijin actioneaza ca un lant cinematic inchis;

– pentru mentinerea greutatii corpului, prin contractia izometrica a tractului iliotibial si a muschilor coapsei, membrul inferior, devenit de sprijin, formeaza o coloana rigida care impinge capul femural in cavitatea acetabulara;

– miscarea soldului si in parte a genunchiului, este franata, in timp ce contractia tensorului fasciei lata si a muschiului fesier mare, fixeaza bazinul;

– contractia muschiului triceps sural opreste caderea gambei inainte;

– bazinul, coapsa si genunchiul fiind blocate, intreaga forta de presiune se transmite boltii plantare;

– cum muschiului tibial anterior, ii revine rolul cel mai important in sustinerea boltii plantare, solicitarea lui e foarte mare.

2. Cursa membrului inferior pendulant spre momentul verticalei:

– odata fixat membrul inferior de sprijin incepe inaintarea membrului inferior pendulant care ajunge in dreptul membrului inferior de sprijin, realizandu-se “momentul verticalei”;

– cursa membrului inferior pendulant spre momentul verticalei, reprezinta “faza de sprijin – frecare”;

– membrul inferior de sprijin suporta si amortizeaza socul caderii corpului pe sol, prin intrarea in actiune a lantului triplei extensii;

– centrul de greutate se apropie de sol.

3. Momentul verticalei:

– in aceasta pozitie, centrul de greutate se gaseste in punctul cel mai apropiat de sol, soldul, genunchiul si glezna fiind usor flectate.

4. Cursa membrului inferior pendulant dupa momentul verticalei:

– reprezinta “faza de sprijin – propulsie”;

– membrul inferior de sprijin incepe sa se extinda, in timp ce genunchiul membrului inferior pendulant este proiectat inainte si in sus.

            Extensia membrului inferior de sprijin este o miscare complexa, compusa dintr-o serie de miscari secundare: flexia plantara a piciorului, flexia gambei pe coapsa si a coapsei pe bazin. Ca si la miscarea de mers, flexia plantara a piciorului se realizeaza la inceputul miscarii, dupa principiul unei parghii de gradul II, sprijinul fiind reprezentat de varful piciorului, rezistenta fiind reprezentata de greutatea corpului iar forta fiind reprezentata de contractia muschiului triceps sural.

            Odata ridicat pe varfuri, corpul se inclina inainte, deplasandu-se inaintea centrului de greutate. In acest caz, rezistenta trece de cealalta parte a punctului de sprijin, ceea ce duce la formarea unei parghii de gradul I (FSR). Flexia plantara este urmata de extensia gambei pe coapsa si a coapsei pe bazin. Miscarea membrului inferior pendulant, care este semiflectat din genunchi, se realizeaza prin semiflectarea coapsei pe bazin. Ea are loc in articulatia soldului, in jurul unui ax biomecanic ce trece prin varful marelui trohanter si prin centrul cavitatii acetabulare. Flexia coapsei pe bazin se face numai pana la 90°. In acest moment, genunchiul se afla in pozitia cea mai anterioara posibila. Extensia genunchiului nu se face in mod activ, prin contractie musculara, ci datorita greutatii gambei si inertiei ei. Muschii intervin numai pentru a frana aceasta miscare la momentul optim.

5. Sfarsitul sprijinului:

            Extensia completa a membrului inferior de sprijin se termina prin contractia muschilor ce produc flexia degetelor piciorului, in articulatiile metatarso-falangiene. Ca si la mers, halucele incepe sa actioneze ca parghie de gradul III (SFR), dar in ultima faza, rezistenta (R) trece inaintea punctului de sprijin (S) si incepe sa actioneze ca o parghie de gradul I (RSF).

B. Fuleul – datorita fortei de propulsie, corpul este proiectat inainte si in sus, apoi revine pe sol atras de forta de gravitatie. Momentul in care ambele picioare nu ating solul poarta numele de fuleu. Fuleul poate fi asemanat cu o mica saritura. Fuleul va fi cu atat mai mare cu cat membrul inferior pendulant se va misca cu o amplitudine mai mare in articulatia soldului, cu cat gamba va pendula spre un unghi mai favorabil de atac al solului si cu cat forta de extensie a membrului inferior de sprijin, va fi mai mare.

Bibliografie:

[] Buzescu, A., (2014), Biomecanica generala – Curs universitar, Editura Discobolul, Bucuresti

[] Buzescu, A., Anton, B., (2005), Traumatologie sportiva, Editura Cartea Universitara, Bucuresti

[] Tortora, G., J., Derrickson, B., H., (2008), Principles of Anatomy and Physiology (vol. II), International Student Version

 [] Davis, J., (2013), Modern Training and Physiology for Middle and Long-Distance Runners, Running Writings, LLC

Principiile conceptiei de joc ale echipelor de performanta

 Principiile conceptiei de joc ale echipelor de performanta_1

Conceptia de joc a echipelor de performanta are la baza necesitatile performantelor de nivel international, stadiul actual al fotbalului si trasaturile specifice majoritatii jucatorilor nostri care poseda un ansamblu de calitati (sociabilitate, entuziasm, imaginatie, spontaneitate in gandire, reactii prompte, abilitate tehnica, etc.), dar si deficiente (teama de efort intens, pripeala, concentrare discontinua, superficialitate, tendinta spre actiuni individuale, etc.).

Luate la un loc, aceste trasaturi pot fi ameliorate si devin favorabile practicarii unui fotbal bun pentru obtinerea de rezultate interne, dar si pentru afirmare pe plan international.

Conceptia de joc trebuie sa devina un element de progres al fotbalului din tara noastra. In acest scop, adaptarea si transpunerea ei in practica trebuie sa porneasca de la idei clare si realiste. Conceptia noastra de joc impune jucatorilor participarea in egala masura la cele doua faze fundamentale ale jocului, atacul si apararea.

In faza de atac, jucatorii trebuie sa dovedeasca multa fantezie, creativitate si incisivitate, iar in faza de aparare, darzenie, realism si spirit de intrajutorare.

In principiu, sistemul de baza este cel cu patru fundasi, dintre care unul este fundas central de acoperire, iar celalalt, fundas central de marcaj.

Linia de mijloc ramane axa principala a echipei, in maxima miscare, constructiva, eficienta atat pentru atac dar si pentru aparare, participand direct, in egala masura la ambele momente ale jocului; desfasurandu-si jocul astfel incat sa nu pericliteze indeosebi siguranta propriei portii. Din cei trei jucatori de mijloc, doi protejeaza permanent linia de fundasi printr-o mare mobilitate, iar celalalt este mai avansat, indeplinind functia de mijlocas ofensiv (inaintas central retras).

Linia de inaintasi este formata din doua extreme si un inaintas central, jucatori inzestrati, din punct de vedere fizic si tehnic, cu calitatile cerute de fotbalul modern (viteza, forta de patrundere si joc bun cu ambele picioare si simt al golului).

Tactica jocului – actiunile de atac se vor desfasura cursiv, simplu, fara intarzieri inutile, pe toata lungimea si latimea terenului, cat mai variat, intr-o miscare sincronizata in preajma mingii, devenind mai rapide si mai incisive pe masura apropierii de finalizare, bineinteles dupa o schimbare colectiva de ritm, cu accelerare maxima si avand ca scop inscrierea golului.

(“Tactica jocului de fotbal reprezinta, totalitatea actiunilor jucatorilor unei echipe de fotbal, desfasurate atat in aparare cat si in atac, atat la nivel individual cat si colectiv, organizate si sistematizate logic si rational, scopul principal fiind acela de a obtine performante majore in competitii sportive de obiectiv.” – definitie proprie).

Participarea jucatorilor fara minge este continua, cu circulatie imediata dupa transmiterea mingii („da si pleaca”). Manevrele cu mingea sunt schimbatoare, pentru a disloca apararile si a crea culoare pentru pase decisive.

Actiunile ofensive vor fi canalizate cu precadere pe marginile terenului. Pregatirea se va face rational, colectiv, ca sa permita declansarea exploziva a finalizarii cu sanse reale de gol. Inaintasii se vor demarca in spatiile libere avand sustinerea a 4-5 jucatori. Se va acorda o atentie deosebita in pregatire, pentru valorificarea la maximum a fazelor fixe.

Actiunile defensive vor fi organizate cu toate fortele, esalonate ermetic in adancime, pe axa portii (culoarul central), in continua miscare de suplinire si ajutor, pentru a nu lasa posibilitati de manevra adversarului. Se va folosi marcajui strict si de supraveghere pentru interceptie-deposedare, cu toata viteza si forta permisa de regulament, pentru anihilarea contraatacurilor adverse, fara factorul de risc al portii, a carei protectie ramane obiectivul principal. Un jucator specializat, fundasul central de acoperire, va avea aceasta sarcina, fiind cel care dubleaza intreaga linie de fundasi, intercepteaza prompt mingile provenite din duelurile dintre fundasi si inaintasi, sau, deposedeaza hotarat adversarii patrunsi in dispozitivul de aparare.

Se va acorda permanent atentie masurilor practice concrete pentru a nu fi vulnerabili in fazele fixe.

Consider ca la toate echipele va trebui sa se remarce in mod pregnant urmatoarele trasaturi tactice esentiale:

  1. Prezenta fundasului central de acoperire – in organizarea jocului de aparare si atac.
  2. Imbunatatirea jocului fara minge – in care sa apara circulatia jucatorilor in atac si aparare pe toata lungimea si latimea terenului, in functie de necesitatile fazei, pe toata durata jocului.
  3. Aplicarea consecventa si prompta a marcajului – pentru a nu periclita sistemul defensiv prin prezenta unor adversari liberi in fata portii. Prin aplicarea marcajului se va urmari oprirea actiunii adverse, precum si recuperarea mingii.
  4. Schimbarea ritmului de joc – in fazele de atac si accelerarea lui la finalizarea actiunilor ofensive. Accelerarea ritmului se va face prin miscare rapida, fara minge, precum si cu schimbari de directie in viteza maxima.
  5. Aparitia in joc a unor scheme si manevre proprii echipei – acestea trebuie sa puna in dificultate echipa adversa, speculandu-i slabiciunile.

                Ideile orientative ale conceptiei de joc trebuie intai „antrenate” teoretic prin explicatii cu mijloace intuitive cat mai sensibilizate (descrieri, desene, schite, filme, kinograme, etc.), apoi prin exercitii practice esalonate unitar de cateva ori pe ciclu, care sa conduca la deprinderi.

                Conceptia de joc, trebuie sa devina un program pentru tactica generala dar si pentru cea speciala, din aceasta se nasc ideile noi de joc si planurile tactice speciale pentru fiecare joc si adversar.

Program reabilitare – entorsa de glezna prin inversie

 Entorsa de glezna prin inversie_1

PERIOADA DE REFACERE ANATOMICA:

ETAPA 1:

Obiective:

  1. Combaterea durerii:
  • posturare – repaus articular;
  • presopunctura;
  • electroterapie;
  • medicatie antialgica;
  • crioterapie.
  1. Controlul inflamatiei:
  • masaj;
  • posturare antidecliva;
  • presopunctura;
  • electroterapie;
  • medicatie antiinflamatorie.
  1. Combaterea tulburarilor vasculo-trofice:
  • exercitii de respiratie de tip abdominal;
  • contractie izometrica a musculaturii gambiere si tricepsului sural (3”-5” x 5 serii x 5 ori pe zi);
  • masaj de apel;
  • gimnastica Berger;
  • posturare antidecliva.
  1. Facilitarea refacerii anatomice prin imbunatatirea circulatiei locale:
  • contractie izometrica a musculaturii gambiere si tricepsului sural (3”-5” x 7 serii x 5 ori pe zi);
  • gimnastica Berger;
  • exercitii de respiratie de tip abdominal;
  • masaj de apel (la nivelul coapsei si gambei, pe segmentul controlateral);
  • presopunctura – tonifiere.
  1. Profilaxia pierderii fortei musculaturii aflate sub sistemul de contentie:
  • izometrie (6”-8” x 10 serii x 5 ori pe zi);
  • mobilizare la nivelul soldului si genunchiului;
  • mobilizari la nivelul membrului inferior controlateral;
  • mobilizari la nivelul capului si a membrelor superioare;
  • cocontractie;
  • electrostimulari.
  1. Mentinerea functionalitatii la nivelul segmentelor neafectate:
  • mobilizari la nivelul segmentelor neafectate;
  • izometrie la nivelul segmentelor neafectate (12” x 6 serii x 5 ori pe zi);
  • exercitii de respiratie;
  • stretching la nivelul segmentelor neafectate.
  1. Mentinerea capacitatii de efort:
  • ergometre – pentru membrele superioare;
  • exercitii de respiratie;
  • exercitii de tip gimnastica.

Program aerob – 50% din capacitatea de efort a sportivului x 30’, de 3 ori pe saptamana.

  1. Mentinerea imaginilor ideomotorii legate de gesturile motrice specifice atletismului:
  • antrenament mental;
  • participarea la antrenamente;
  • vizualizarea de materiale video.

 

PERIOADA DE RECUPERARE FUNCTIONALA:

ETAPA 2:

Obiective:

  1. Combaterea durerii si controlul inflamatiei:
  • electroterapie;
  • masaj clasic;
  • presopunctura – dispersie;
  • crioterapie (la finalul sedintei de recuperare);
  • medicatie antiinflamatorie.
  1. Readaptarea structurilor articulare la miscare:
  • mobilizari articulare in descarcare, cu numar mare de repetari, ciclic;
  • compresiuni usoare la nivelul talonului;
  • tractiuni;
  • mobilizari autopasive;
  • masaj Cyriax.
  1. Recuperarea stabilitatii articulare:
  • izometrie (10” x 6 serii x 5 ori pe zi, pauzele folosite: 20”-24”)
  • cocontractie (6”-8” x 2-3 serii x 6-8 ori pe zi);
  • tehnici FNP;
  • stretching dinamic.
  1. Mentinerea imaginilor ideomotorii legate de gesturile motrice specifice atletismului:
  • antrenament mental;
  • executia analitica de gesturi motrice specifice in tempo uniform, conditii standard + in tempo variat;
  • participarea la antrenamente;
  • vizualizarea de materiale video.
  1. Mentinerea si chiar cresterea capacitatii de efort:
  • ergometre + cicloergometre;
  • covor rulant;
  • exercitii de respiratie;
  • exercitii de tip gimnastica;
  • inot (crawl si brass).

Program aerob – 75% din capacitatea de efort a sportivului x 45’, de 3 ori pe saptamana.

  1. Cresterea mobilitatii articulare:
  • mobilizari cu tensiuni finale;
  • stretching dinamic in descarcare;
  • tehnici FNP;
  • mobilizari cu coarda elastica, scripete.
  1. Cresterea fortei musculare:
  • izometrie pe musculatura gambiera si triceps sural;
  • mobilizari;
  • tehnici FNP.

Entorsa de glezna prin inversie_0

REINTEGRAREA IN ACTIVITATEA DE ANTRENAMENT:

ETAPA 3:

Obiective:

  1. Ameliorarea rezistentei musculare:
  • mers si alergare usoara (alternare);
  • 300m, 500m cu viteza uniforma;
  • 1000m cu viteza constanta, 200m cu viteza progresiv crescatoare;
  • mers si alergare usoara pe teren variat (alternare);
  • alergare si odihna activa;
  • alergare de viteza cu micsorarea treptata a perioadelor de odihna activa;
  • alergare accelerata pe distanta mica cu incetiniri usoare;
  • alergari cu viteze impuse pe diverse distante;
  • mobilizari articulare;
  • antrenament tip „power-training” (cu greutati, mingi medicinale, exercitii de tip acrobatic).
  1. Cresterea fortei musculare:
  • izometrie (12” x 6-8 serii x 6-8 ori pe zi);
  • mobilizari articulare;
  • tehnici FNP;
  • antrenament pliometric;
  • exercitii clasice de ridicare a halterei;
  • genuflexiuni cu haltera;
  • impins la presa;
  • alergare cu transportarea partenerului pe distanta de 10-20m;
  • lupta (1’-2’).
  1. Cresterea vitezei de executie:
  • miscari ciclice cu greutati mici;
  • antrenament cu repetari;
  • executii in conditii: ingreunate, usurate, la semnal;
  • deplasare cu joc de glezne si frecventa maxima;
  • deplasare cu genunchii sus;
  • alergare cu genunchii sus din sprijin la gard;
  • alergare cu pendularea gambelor sub sezuta;
  • pas saltat;
  • pas sarit;
  • alergare in panta / la deal;
  • covor rulant cu diferite inclinatii;
  • alergare pe trepte;
  • atacul gardului din sprijin la perete.
  1. Coordonare:
  • antrenament pliometric;
  • exersare globala in conditii standard;
  • exersare cu cresterea complexitatii;
  • exersare cu cresterea complexitatii prin realizarea de sarcini in plus dinainte stabilite;
  • exersare globala in conditii variate;
  • mers cu ridicarea alternativa a genunchilor la piept la 3 pasi;
  • alergare cu oprire la semnal sonor;
  • alergare cu batai din palme la semnal sonor;
  • sarituri ca mingea cu ridicarea genunchilor la piept la semnal sonor;
  • culcat dorsal, „bicicleta” cu forfecare la semnal sonor;
  • alergare pe teren variat cu forfecari ale membrelor superioare.

 

REINTEGRAREA IN ACTIVITATEA DE ANTRENAMENT:

ETAPA 4:

Pregatirea organismuljui pentru efort:

  • mobilizari articulare in descarcare;
  • mobilizari articulare cu tensiuni finale;
  • stretching dinamic;
  • contractie izometrica – cocontractie.

Antrenamentul va fi facut in conditii de protectie asigurate de orteza!

 

Postefort:

  • executia miscarii care a stat la baza aparitiei traumatismului, in tempo care sa nu permita recidiva;
  • lucru ciclic in conditii de descarcare;
  • exercitii de respiratie.
  • masaj Cyriax, maxaj clasic, manevre relaxante, masaj de apel;
  • crioterapie.

 

Program de intretinere:

  • tonifiere musculara;
  • elasticitate capsulo-ligamentara – stretching dinamic;
  • coordonare – antrenament pliometric.

 

 

Bibliografie:

[] Buzescu, A., Anton, B., (2005), Traumatologie sportiva, Bucuresti, Editura Cartea Universitara

[] Buzescu, A., Scurtu, L., (1999), Anatomia omului – Aparatul locomotor, Bucuresti,  Editura Alexandru 27

[] Bratu, M., (2013), Recuperarea in traumatologia sportiva, Bucuresti, Editura Universitara

[] Della Villa, S., English, B., Roy, S., G., (2012), Football medicine strategies for knee injuries, London, Education Research Department – Isokinetic

[] Imhoff, A., B., Feucht, M., J., (2015), Surgical Atlas of Sports Orthopaedics and Sports Traumatology, Munich, Springer

 

Pregatirea specializata – fotbal

 LA Galaxy Academy Under-16 v Real Salt Lake AZ Under-16 at StubHub Center on July 19, 2014 in Carson, CA.

In cursul stadiului de specializare a dezvoltarii sportive, accentul cade pe mijloacele si structurile din ramura sportiva aleasa. Baza pusa in timpul specializarii va facilita performantele bune in etapa marii performante.

 

!!! Specializarea — de la 14 Ia 18 ani !!!

Majoritatea sportivilor, in stadiul de specializare a dezvoltarii lor, pot tolera mai usor un antrenament mai complex si cerintele unei competitii. Cele mai semnificative schimbari in antrenament au loc in timpul acestui stadiu. Sportivii care au participat la un program complex, cu accent pe o dezvoltare multilaterala, vor aborda acum exercitii si structuri vizand in special performantele de varf.

Parerea mea este ca trebuie sa monitorizam strict volumul si intensitatea antrenamentelor, pentru a ne asigura ca sportivii isi imbunatatesc vizibil rezultatele, fara, sau cu foarte putine accidentari. Catre sfarsitul acestui stadiu al dezvoltarii sportive, nu ar trebui sa mai existe probleme majore de tehnica. Antrenorul poate sa treaca de la “a preda” la “a antrena“.

Urmatoarele principii sunt utile in proiectarea programelor de pregatire adecvate pentru sportivii ce se specializeaza intr-un ramura sportiva aleasa:

  • Trebuie sa monitorizam indeaproape dezvoltarea sportivilor in cursul acestui stadiu. Acestia, vor dezvolta strategii pentru a face fata cerintelor crescute, fizice si psihologice ale antrenamentelor si competitiilor. Sportivii sunt vulnerabili cand trec prin dificultati fizice si psihologice determinate de supraantrenament.
  • Trebuie sa verificam ameliorarile progresive ale capacitatilor motrice dominante in sportul respectiv, cum ar fi: puterea, capacitatea anaeroba, coordonarea specifica si mobilitatea dinamica.
  • Creste volumul pregatirii la exercitii si structuri specifice pentru a facilita imbunatatirea performantelor. Corpul trebuie sa se adapteze la cresterea sarcinii de antrenament specific pentru a se pregati corespunzator pentru competitii.
  • Ulterior, intensitatea antrenamentelor creste mai rapid decat volumul, dar treptat. Sportivii trebuie pregatiti pentru executia unei anumite deprinderi, exercitiu sau structura motrica, intr-un ritm si cu o viteza corespunzatoare. Antrenamentul trebuie sa simuleze indeaproape actiunile din competitii. Oboseala este un rezultat normal al antrenamentutui foarte intens – totusi, sportivii nu trebuie sa atinga starea de epuizare.
  • Trebuie sa implicam sportivii in procesul decizional, oricand este posibil.
  • Trebuie sa continuam sa dam atentie pregatirii multilaterale, in special in decursul pregatirii generale pentru un sezon. Totusi, este mai important sa se evidentieze specificitatea si sa se foloseasca metodele si tehnicile de pregatire care vor duce la un nivel inalt al eficientei specifice in sportul respectiv, mai ales in faza pregatirii specifice pentru sezonul si faza competitionala.
  • Trebuie sa incurajam sportivii sa invete aspectele teoretice ale antrenamentului.
  • Trebuie sa punem accentul mai ales pe solicitarea muschilor efectori in executia deprinderilor tehnice. Dezvoltarea fortei trebuie sa inceapa sa reflecte nevoile specifice ale sportului respectiv. Subiectii care fac pregatire de forta cu greutati, pot sa inceapa efectuarea exercitiiior cu mai putine repetari si greutati mai mari. Se vor evita antrenamentele de forta maxima, in care sportivii efectueaza sub patru repetari per exercitiu, in special in cazul celor care sunt inca in crestere.
  • Trebuie sa continuam dezvoltarea capacitatii aerobe ca o prioritate pentru toti sportivii.
  • Trebuie sa crestem treptat volumul si intensitatea antrenamentului anaerob. Sportivii sunt capabili sa faca fata acumularii de acid lactic.
  • Trebuie sa imbunatatim si sa perfectionam procedeele tehnice in sportul respectiv. Trebuie sa alegem exercitii specifice, care vor asigura sportivilor executia deprinderilor in conditii de corectitudine biomecanica si eficienta fiziologica. Sportivii trebuie sa execute exercitiile tehnice dificile frecvent in timpul antrenamentelor, incluzandu-le in exercitiile tactice specifice si aplicandu-le in competitii.
  • Trebuie sa imbunatatim tactica individuala si de echipa. Trebuie sa integram exercitii specifice jocurilor antrenamentul tactic. Se aleg structuri interesante, captivante, stimulatoare si care impun decizii rapide, actiuni in viteza, o concentrare prelungita si un nivel inalt al motivatiei sportivilor. Acestia, trebuie sa demonstreze initiativa, autocontrol, vigoare competitiva, etica si fairplay in situatii competitionale.
  • Trebuie sa marim treptat numarul competitiilor astfel incat, pana la sfarsitul acestui stadiu, sportivii sa participe la competitii la fel de frecvent ca seniorii. Este la fel de important sa stabilim obiective competitionale care sa vizeze dezvoltarea calitatilor specifice, tactica si capacitatile motrice. Desi victoria devine din ce in ce mai importanta, nu trebuie supralicitata.
  • Sportivii trebuie ghidati spre antrenamentul mental. Trebuie elaborate mijloace si structuri care dezvolta concentrarea, controlul atentiei, gandirea pozitiva, autoreglarea, vizualizarea si motivatia pentru a ridica nivelul performantelor specifice sportului respectiv.

 

!!! Inalta performanta — incepand cu varsta de 19 ani !!!

Un plan de pregatire bine conceput, bazat pe principiile solide ale dezvoltarii pe termen lung, va conduce la marea performanta. Rezultatele performantelor exceptionale realizate in cursul stadiilor de initiere, formare sportiva si specializare nu se coreleaza cu rezultatele de varf ale competitorilor seniori, majoritatea sportivilor au cel mai mare succes dupa ce ajung la maturitatea sportiva.

  • Trebuie marit treptat, atat volumul, cat si intensitatea pentru dezvoltarea capacitatilor motrice specifice, in functie de conditia fizica si psihologica individuala a sportivilor. Antrenamentul trebuie sa constea, in principal, din mijloace care conduc la adaptare in sportul respectiv. Sportivii trebuie sa mentina dezvoltarea multilaterala, in special in timpul fazei pregatitoare.
  • Trebuie sa stimulam ritmul si viteza necesara in competitie, prin exercitii si structuri specifice in sesiunile de antrenament.
  • Sportivii trebuie ajutati sa-si perfectioneze si sa stapaneasca deprinderi tehnice si tactice specifice si strategii de antrenament mental specifice sportului respectiv.
  • Programele de antrenament trebuie fundamentate pe principii stiintifice solide.

 

Bibliografie:

[] Bompa, T.,O., (1999), Teoria si metodologia antrenamentului. Periodizarea, Bucuresti, Editura Tana, (CNFPA)

[] Cojocaru, V., (2007), Fotbal. Aspecte teoretice si metodice, Bucuresti, Editura Cartea Universitara

[] Gheorghe, D., (2005), Teoria antrenamentului sportiv, Bucuresti, Editura Fundatiei Romaniei de Maine

[] Motroc, I., (1994), Fotbal de la teorie la practica, Bucuresti, Editura Rodos

[] Radulescu, M., Cojocaru, V., (2003), Ghidul antrenorului de fotbal – copii si juniori, Bucuresti, Editura Axis Mundi

[] Teodorescu, M., S., (2010), Planificare/ monitorizare in antrenamentul copiilor si juniorilor, Bucuresti, Editura Discobolul

[] Thomas, Jerry, R., Nelson, Jack, K., (1996), Metodologia cercetarii in activitatea fizica, Bucuresti, CCPS – SDP, 375-177

Dirijarea si controlul antrenamentului

 Dirijarea si controlul antrenamentului_1

Controlul antrenamentului consta in compararea rezultatului cu obiectivul propus, pentru aprecierea eficientei pregatirii si, daca este necesar, modificarea anumitor elemente ale antrenamentului. Astfel, vor trebui comparate valorile modificarilor dorite in organism, ce conditioneaza performanta sportiva si rezultatul obtinut.

In acest sens, se impune:

  • stabilirea starii reale;
  • compararea acesteia cu starea dorita;
  • determinarea cauzelor care au dus la aparitia unor inadvertente si a conditiilor care ar favoriza o actiune mai eficienta;
  • corectarea continutului obiectivelor propuse.

O dirijare si un control adecvat al proceselor de antrenament necesita criterii validate pentru o evaluare a efectului antrenant, produs de una sau mai multe sesiuni de antrenament.

In plan practic, perspectiva cea mai simpla pare sa fie monitorizarea constanta a frecventei cardiace. Pentru o evaluare mai precisa a efectelor antrenamentului, trebuie sa se acorde o atentie speciala modificarilor suferite de nivelurile metabolice si hormonale, prin analiza sangelui sau a urinei.

_controlul antrenamentului

Incarcatura totala de lucru dintr-o sesiune de antrenament poate fi clasificata in:

  • incarcatura excesiva – depaseste capacitatile functionale ale organismului, provocand sindromul excesului de antrenament (supraantrenamentul);
  • incarcatura antrenanta – provoaca, o sinteza proteica de adaptare cu directie specifica, producand, deci, efecte de antrenare;
  • incarcatura de mentinere – este suficienta, pentru stimularea efectelor de antrenament si permite evitarea riscurilor de “pierdere a starii de antrenament” (dezadaptare);
  • incarcatura de refacere – este insuficienta pentru a evita riscul dezantrenarii, dar este in masura sa stimuleze procesele de refacere dupa o incarcatura antrenanta anterioara;
  • incarcatura insuficienta sau inutila.

Fiecare exercitiu induce o acumulare de metaboliti corelati specific cu acesta, care depind de intensitatea, regimul si volumul sau. Proteinele selectate pentru adaptare depind de efectul de inductie determinat de metaboliti, iar intensitatea si volumul sesiunii de antrenament determina, in schimb, activarea sistemului endocrin. Cresterea nivelului anumitor hormoni asigura amplificarea sintezei proteice de adaptare. De aceea, metabolitii acumulati si nivelul hematic al hormonilor pot fi utilizate drept criterii ale efectelor antrenamentului.

Oboseala, caracterizata printr-o diminuare reversibila a capacitatii functionale a organismului, consecutiv eforturilor psiho-fizice intense, este un fenomen ce insoteste in mod necesar antrenamentul si in acelasi timp, constituie o premisa pentru cresterea performantelor sportive.

De fapt, numai repetarea unor eforturi care produc oboseala, provoaca fenomene de supracompensare si, in final, o stare de adaptare a organismului. Antrenamentul, pe de o parte, trebuie sa produca aceste stari de adaptare in urma oboselii, iar, pe de alta parte, trebuie sa, evite ca aceasta sa fie excesiva. Oboseala si restabilirea, sunt considerate valori principale de control ale antrenamentului sportiv.

Semnalez faptul ca, trebuie facuta o delimitare precisa intre revenire si refacere-restabilire.

Revenirea – este fenomenul de stabilire a echilibrului homeostazic initial, dupa prestarea unei activitati.

Refacerea si restabilirea – vizeaza fenomenul de reorganizare si restructurare a organismului, ca urmare a unor eforturi de diferite marimi si orientari.

In antrenament, sistemele organice sunt solicitate la niveluri diferite, in functie de tipul, volumul si intensitatea efortului, ceea ce implica timpi diferiti de restabilire pentru diverse sisteme functionale. Datorita faptului ca, la ora actuala, sportivii se antreneaza de mai multe ori pe zi, cunostintele despre producerea oboselii si durata restabilirii sunt indispensabile pentru a asigura eficienta pregatirii.

_sesiunea de antrenament

Bibliografie:

[] Ciolca, S.,M., (2008), Fotbal. Curs de aprofundare, Bucuresti, Editura ANEFS

[] Cojocaru, V., (2007), Fotbal. Aspecte teoretice si metodice, Bucuresti, Editura Cartea Universitara

[] Motroc, I., (1994), Fotbal de la teorie la practica, Bucuresti, Editura Rodos

[] Radulescu, M., Cojocaru, V., (2003), Ghidul antrenorului de fotbal – copii si juniori, Bucuresti, Editura Axis Mundi

[] Teodorescu, M., S., (2010), Planificare/ monitorizare in antrenamentul copiilor si juniorilor, Bucuresti, Editura Discobolul

Perioada pregatitoare

 perioada-pregatitoare_1

Programarea acestei perioade are o importanta imensa, deoarece, intr-un anumit interval de timp, antrenorul trebuie sa isi pregateasca echipa cat mai bine posibil pentru campionat. Importanta si dificultatea acestei pregatiri este evidenta, daca ne gandim ca, de multe ori, antrenorul abia a fost angajat la echipa si trebuie sa ii “evalueze” trecutul, si, bazandu-se pe acesta, sa o pregateasca conform propriei lui filosofii.

In perioada pregatitoare, antrenamentul are urmatoarele scopuri principale:

  • imbunatatirea conditiei fizice a jucatorilor;
  • imbunatatirea tehnicii individuale a jucatorilor;
  • consolidarea jocului colectiv;
  • imbunatatirea tacticii colective;
  • efectuarea unor meciuri de pregatire;
  • pregatirea speciala pentru primul meci de campionat.

 

Perioada pregatitoare incepe cu cel putin 6 saptamani inaintea primului meci al campionatului. Durata ei poate fi si mai lunga, dar este bine ca ea sa nu depaseasca 8 saptamani, din trei motive principale:

  • perioada pregatitoare lunga duce la saturarea jucatorilor inaintea inceperii campionatului;
  • de multe ori, se confunda activitatea din perioada de tranzitie cu cea din perioada pregatitoare, mai ales in domeniul pregatirii fizice, si, ca urmare, se influenteaza cursul normal al pregatirii jucatorilor in munca specializata care este, de fapt, scopul de baza al antrenamentului;
  • exista pericolul ca jucatorii sa atinga “varful” formei sportive inainte de prima etapa de campionat.

In ceea ce priveste numarul antrenamentelor, acesta trebuie sa fie de minimum 5 pe saptamana. In cazul in care echipa are posibilitatea de a face 2 antrenamente pe zi, este nevoie de o esalonare si o grupare a continutului acestora, astfel incat antrenamentele dintr-o zi sa nu fie contrare. De exemplu: antrenamentul de dimineata, sa fie de pregatire fizica, iar cel de dupa-amiaza pentru pregatire tehnica si tactica, sau: dimineata antrenament individual si dupa-amiaza antrenament colectiv. In toate cazurile, trebuie controlata continuu oscilatia volumului si a intensitatii antrenamentului.

Fara sa se puna la indoiala importanta efectuarii unui numar de meciuri de pregatire pentru omogenizarea echipei, trebuie evitat excesul in acest sens.

Antrenamentul este un proces neanlocuibil in ceea ce priveste pregatirea tehnica si tactica a echipei, meciurile de pregatire avand ca scop aplicarea celor invatate in antrenament. De asemenea, efectuarea unor meciuri de antrenament fara un subiect de aplicat nu are sens si poate crea impresii gresite sau chiar negative – mai ales psihologice – asupra randamentului jucatorilor, ca indivizi, si asupra echipei, ca grup.

In tabelul urmatoare prezint o diagrama saptamanala pentru perioada pregatitoare, cu durata de 8 saptamani. In procentajul dat, nu se are in vedere timpul pentru explicatii, invatare, incalzire, refacere si antrenament individual.

Diagrama saptamanala de 8 saptamani in perioada pregatitoare

TEME

1

2 3 4 5 6 7

8

Tehnica de baza

20%

20% 20% 15% 15% 10% 10% 10%
Actuni individuale
20% 20% 10% 10% 10% 10% 10%

10%

Perfectionare actiuni individuale

20% 20% 25% 15% 10%

10%

Tactica colectiva

10% 25% 30% 35% 45%

50%

Situatii speciale
15%

15%

10%

Pregatire fizica
60% 60% 40% 30% 20% 15% 10%

10%

 

  • Tehnica de baza – cuprinde procedee tehnice de baza executate izolat sau in structuri.
  • Actiunile individuale – reprezinta actiunile individuale ofensive si defensive ale jucatorilor de fotbal.
  • Tactica colectiva – cuprinde actiunile de colaborare intre 2 sau mai multi jucatori in atac si aparare, precum si jocul bilateral 11 x 11, dirijat sau liber.
  • Situatiile speciale – se refera la tactici ofensive si defensive specifice.
  • Pregatirea fizica – cuprinde mai ales exercitii de pregatire fizica specifica.

 

Antrenorul, in functie de timpul disponibil, mijloacele si nivelul echipei, isi poate programa activitatea astfel incat sa obtina cel mai bun rezultat. De exemplu, daca are la dispozitie 12 saptamani inaintea inceperii perioadei competitionale, acesta poate programa o pregatire precompetitionala care va incepe cu o faza de pregatire de baza, va continua cu una “de putere” si se va termina cu o faza de specializare.

 

Obiectivele pregatirii fizice in perioada pregatitoare:

In functie de durata perioadei pregatitoare, antrenorul poate sa inceapa cu o perioada de pregatire de baza si sa termine cu una de pregatire specifica. Principalul scop al acestei perioade este fundamentarea pregatirii sportivului pentru intregul an competitional, si anume:

  • dezvoltarea vitezei de reactie;
  • dezvoltarea vitezei de executie;
  • dezvoltarea vitezei de accelerare;
  • dezvoltarea rezistentei specifice (+ rezistenta in regim de viteza);
  • dezvoltarea fortei explozive (cu precadere a membrelor inferioare);
  • dezvoltarea si mentinerea supletei;
  • imbunatatirea capacitatilor coordinative.

Mijloacele folosite pentru imbunatatirea si consolidarea conditiei fizice speciale sunt mijloace din atletism, gimnastica, sporturi complementare (baschet, natatie, rugbi, handbal) si mijloace specifice fotbalului.

 

Bibliografie:

[] Ciolca, S., M.., (2008), Fotbal. Curs de aprofundare, Editura ANEFS, Bucuresti

[] Cojocaru, V.., (2007), Fotbal. Aspecte teoretice si metodice, Editura Axis Mundi, Bucuresti

 [] Motroc, I., (1994), Fotbal de la teorie la practica, Editura Rodos, Bucuresti

[] Teodorescu, M., S., (2009), Periodizare si planificare in sportul de performanta, ed. a II-a, Editura Alpha MDN, Buzau

 

Particularitati tehnico-tactice la varsta de 11-12 ani

 particularitati-tehnico-tactice-la-11-12-ani_1

IN ATAC:

  • Consolidarea deprinderilor tehnice dobandite si invatarea unor procedee tehnice noi (dificile) – exersarea executiilor tehnice din miscare, utilizand inlantuiri mai complexe:

-miscarea inselatoare cu capul (la nivelul privirii);

-preluarea mingii cu piciorul prin amortizare;

-lovirea cu capul din saritura.

  • Consolidarea deprinderilor tactice de baza, individuale si colective pentru atac si invatarea unor actiuni noi (mai complicate in realizare):

-demarcare (directa) permanenta pe spatii libere pentru a putea intra in posesia mingii si pentru a putea actiona liber;

-pasarea mingii (toate formele) cu sau fara preluare, la jucatorul cel mai bine demarcat si continuarea deplasarii pe zona libera (demarcaj);

-invatarea un-doi-ului in conditii izolate de joc;

-dobandirea curajului si responsabilitatii sutului la poarta in conditii de adversitate;

-cunoasterea plasamentului adecvat la momentele fixe de joc: lovituri libere directe, corner, aruncare de la margine.

 

Initierea copiilor pentru participarea la primele jocuri amicale 11 vs 11 (teren cu dimensiuni oficiale) cu urmatorul continut:

= Fundasi = pase precise (toate formele), demarcare permanenta pe spatii libere pentru primire a mingii si continuarea actiunilor de atac individuale si colective cunoscute, initierea atacului;

= Mijlocasi = pase precise (toate formele), demarcare permanenta pe zone si culoare de teren libere in vederea desfasurarii actiunilor tehnico-tactice colective si individuale cunoscute, preluare pe directia de atac si schimbarea directiei de joc prin transmiterea mingii la coechipierul cel mai indicat, depasire individuala si finalizare prin sut la poarta;

= Inaintasi = pase precise (toate formele), demarcare permanenta pe zone si culoare de teren libere in vederea desfasurarii actiunilor tehnico-tactice colective si individuale conoscute, depasire individuala si finalizare prin sut la poarta, transmiterea mingii in fata portii.

particularitati-tehnico-tactice-la-11-12-ani_2

IN APARARE:

  • Consolidarea deprinderilor tehnice dobandite si invatarea unor procedee tehnice noi:

-deposedarea adversarului de minge prin atac din fata (cu tatonare);

-deposedarea adversarului de minge prin atac din lateral.

  • Consolidarea deprinderilor tactice de baza, individuale si colective pentru aparare si invatarea unor actiuni noi:

-trecere rapida in aparare si dobandirea plasamentului intre adversar si poarta;

-lupta pentru deposedarea adversarului de minge si impiedicarea lui de a finaliza prin tras la poarta;

-realizarea marcajului dublu (dublajul).

 

Initierea copiilor pentru participarea la primele jocuri amicale 11 vs 11 (teren cu dimensiuni oficiale) cu urmatorul continut:

= Fundasi = marcaj corect executat (intre advesar si poarta), degajare precisa (nu la intamplare), dublaj in zona sa de actiune;

= Mijlocasi = repliere rapida in aparare si blocarea culoarelor de sut la poarta ale adversarilor, marcaj atent realizat si lupta pentru recuperarea mingii;

= Inaintasi = deposedare a adversarului de minge in jumatatea adversa, repliere rapida in aparare si acordarea ajutorului pentru recuperarea mingii.

 

Bibliografie:

[] Ciolca, S.,M., (2004), Modelul de joc si modelarea pregatirii juniorilor pentru fotbalul de performanta, Bucuresti, Editura Cartea Universitara

[] Cojocaru, V., (1995), Jocul de fotbal. Elemente de strategie si tactica, Bucuresti, Editura Topaz

[] Grigore, G., (2008), Fotbal. Selectia la copii si juniori, Bucuresti, Editura Morosan

[] Grigore, G., (2011), Fotbal. Strategia formativa a jucatorului, Bucuresti, Editura Printech

[] Motroc, I., Motroc, F., (1996), Fotbalul la copii si juniori, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagigica

 

 

 

Programul discutiilor dintre antrenorul principal si echipa inainte de antrenament, in cabina

 sedinta-antrenor-jucatori-inainte-de-antrenament_1

  • Antrenorul principal, directorul tehnic sau managerul echipei, rezolva impreuna cu echipa problemele de baza ale jocului echipei, prezentand:

** situatia jocului trecut al echipei si ceea ce s-a rezolvat pana in acel moment;

** ce trebuie sa se realizeze in antrenamentele urmatoare pana la jocul viitor.

 

  • Antrenorul principal trebuie sa indice aspectele de baza ale antrenamentului si, mai ales, scopul pentru care se realizeaza programul de antrenament respectiv. Motivarea intregului ansamblu al pregatirii si legatura acestuia cu jocul echipei fac ca jucatorii sa aiba un scop precis, sa stie exact ce fac in fiecare moment, sa inteleaga pregatirea pe care o fac pentru a realiza jocul individual si pe cel al echipei. Aceasta mare problema psihologica a antrenamentului se realizeaza prin colaborarea perfecta a antrenorului cu jucatorii, unul dintre cele mai importante aspecte ale strategiei moderne de antrenament (daca jucatorii merg la antrenament fara sa li se spuna ce fac si mai ales de ce fac asta, efectele antrenamentului sunt doar de ordin vegetativ (pentru sanatate). Jucatorii vor iesi pe teren, la jocul oficial, la fel ca la antrenament si, mai ales, vor juca ceea ce stiu ei sa joace. Acum este momentul ca antrenorii sa realizeze ceea ce stiu de fapt si vor sa obtina practic cu echipele lor, dar numai respectand legile generale si speciale ale acestei profesii.

 

  • Folosirea tablei tactice, a explicatiilor pe viu, in cabina, a filmelor didactice, a schemelor, a kinogramelor, a fotografiilor, a articolelor din presa sportiva, a diferitelor analize sau pregatiri de joc, chiar in terenul de fotbal, sunt astazi cerinte de ordin general, normale, pe care fiecare club de performanta din lume le realizeaza.

 

  • Acest moment al antrenamentului (discutia cu antrenorul principal) este cel mai important, el obliga antrenorii colaboratori sa se pregateasca foarte bine pentru fiecare zi, pentru fiecare antrenament. Se stie din practica internationala si cea nationala, ca sunt antrenori care nu stapanesc foarte bine secretele stiintelor ajutatoare, marile cuceriri tehnico-stiintifice care pot fi aplicate fotbalului (acestea ramanand in sarcina celorlalti membrii ai staff-ului tehnic al echipei). Ceea ce antrenorul principal trebuie sa stie totusi perfect este conceptia de joc a echipei, dinamica ei, sa poata sa vada in spatiu jocul echipei, cu care sa ii cucereasca pe jucatori si conducatori, pe spectatori si chiar pe adversari. Indiferent care sunt calitatile antrenorului, cea mai de pret ramane cunoasterea jocului si, mai ales, transpunerea acestuia in antrenamente, invatarea, perfectionarea si maiestria pe care acesta o poate realiza impreuna cu echipa tehnica si jucatorii.

sedinta-antrenor-jucatori-inainte-de-antrenament_2

  • Fac aceasta precizare pentru a ajunge sa se inteleaga de fapt sarcina principala a antrenorului de fotbal, aceea de a invata echipa sa joace un anumit sistem de joc, adica sa joace:

** in atac si in aparare, pe cat este posibil total;

** sa aiba principii de joc cu continut al fotbalului international;

** sa aiba o conceptie de joc adaptata fotbalului romanesc si, mai ales, sa fie specifica echipei;

** sa aiba stabilitate in combinatiile de baza ale echipei in atac si in aparare, in desfasurarea jocului si la momentele lui fixe, in terenul propriu, la mijlocul terenului dar si in terenul advers/ pe culoarul lateral stang, pe culoarul central si pe culoarul lateral drept, in asa fel incat sa se realizeze o descompunere si o compunere a jocului de la un jucator la 11 si invers.

 

  • Maiestria antrenorului este, deci, sa stie foarte bine jocul echipei sale si mai ales, sa-l poata compune in antrenamentele speciale. Ceea ce face ca, antrenorul sa fie artist, regizor, manager, etc., este arta de a-i face pe jucatori sa colaboreze cu el, sa se supuna echipei, sa respecte si sa perfectioneze cele spuse de el, sa fie intotdeauna o echipa care joaca o lectie bine invatata.

 

  • Dupa aceasta discutie incheiata in cabina, antrenorul si jucatorii ies pe teren, unde repeta eventual unele probleme de tactica cu toata echipa (echipa de baza care a jucat sau care va juca meciul urmator), stabilind de fapt exact ceea ce vrea de la echipa si de la fiecare jucator (amanunte pe care echipa sa tehnica, sub directa sa indrumare si control – le va realiza in antrenamentele urmatoare).

 

  • Pentru a face ca programele dintre doua antrenamente sa-si dovedeasca necesitatea, trebuie sa mentionez faptul ca, tot ceea ce antrenorul principal cere in acest program dinaintea antrenamentelor sau jocurilor trebuie sa fie discutat in prealabil de jucatori intre ei, de jucatori cu asistentii antrenorului principal, de echipa fara antrenori, de toti factorii interesati, in toate momentele libere care fac parte integranta din antrenamentul propriu-zis.

 

  • Astazi, antrenamentul nu se termina odata cu activitatea din teren, ceea ce face sa apelam la activitatile individuale ale jucatorilor, la strategia echipei tehnice de a organiza activitati care sa-i prinda pe jucatori in aceasta opera de constructie a jocului echipei, de a organiza viata fiecarui jucator in asa fel incat sa realizeze marea performanta individuala, cat si jocul si performantele echipei, scopul final al pregatirii.

 

Bibliografie:

[] F.I.G.C., (1992), Settore Giovanile e Scolastico, Tempo di Pallone, FIGC-SGS, Roma

[] L.A.84 Foundation Soccer Coaching Manual, (1995), U.S.A.

[] Leali, G., (1998), Calcio, tecnica e tattica, Societa Stampa Sportiva, Roma

[] Martin, D., Carl, K., Lehnertz, K., (1997), Manuale di teoria dell’ antrenamento, Societa Stampa Sportiva, Roma