Antrenamentul mobilitatii in sport

Antrenamentul mobilitatii in sport_0

Capacitatea de a executa cu usurinta o miscare ampla este cunoscuta sub denumirea de – mobilitate – sau uneori de flexibilitate, fiind deosebit de importanta in antrenament. Ea reprezinta o cerinta prealabila executarii deprinderilor cu amplitudine mare si dezvolta usurinta cu care sportivul poate sa execute miscarile rapide. Succesul executarii unor astfel de miscari depinde de amplitudinea articulatiei (sau de intinderea miscarii), care trebuie sa fie mai ampla decat cea ceruta de miscarea respectiva. In consecinta, e nevoie de o rezerva de mobilitate, pe care sportivul trebuie sa o dezvolte pentru a fi in siguranta.

O dezvoltare neadecvata a mobilitatii (absenta rezervei de mobilitate) poate avea diferite efecte negative, cum ar fi:

– influenta negativa asupra invatarii sau perfectionarii diferitelor miscari;

– sportivul e predispus la accidentari;

– influenta negativa asupra dezvoltarii fortei, vitezei si coordonarii;

– performanta calitativa a miscarii este limitata.

!! Daca sportivul dispune de o rezerva de mobilitate, eI poate executa deprinderile mai rapid, mai energic, cu mai multa usurinta si expresivitate !!

Factorii care influenteaza mobilitatea:

Mobilitatea este influentata de forma, tipul si structura articulatiei. De asemenea, ligamentele si tendoanele influenteaza, la randul lor, mobilitatea: cu cat sunt mai elastice, cu atat amplitudinea miscarii este mai mare. Muschii care traverseaza sau sunt adiacenti unei articulatii influenteaza mobilitatea. In orice miscare, contractia unui muschi care actioneaza activ (agonisti) este paralela cu relaxarea sau intinderea muschilor antagonisti. Cu cat muschii antagonisti “cedeaza” mai usor, cu atat energia consumata pentru invingerea rezistentei lor este mai mica. Capacitatea unei fibre musculare de a se intinde creste ca urmare a antrenamentului de mobilitate. Mobilitatea este adesea limitata, indiferent de volumul de antrenament investit, daca muschii antagonisti nu sunt relaxati sau daca exista deficiente la nivel de coordonare intre contractie (agonisti) si relaxare (antagonisti). In consecinta, nu e surprinzator faptul ca sportivii cu coordonare slaba sunt incapabili sa-si relaxeze muschii antagonisti si nu reusesc sa-si dezvolte corespunzator mobilitatea.

Mobilitatea este influentata de varsta si de sex, in sensul ca persoanele mai tinere si fetele au, in comparatie cu baietii o mobilitate mai mare. Mobilitatea maxima este atinsa la varsta de 15-16 ani.

Antrenamentul mobilitatii in sport_1

Atat temperatura generala, cat si cea specifica a muschilor influenteaza amplitudinea miscarii. In anul 1963 – Wear, a ajuns la concluzia ca mobilitatea creste cu 20% dupa o incalzire locala pana la 40°C si scade cu 10-20% prin racirea muschilor la 18°C.

In mod similar, amplitudinea unei miscari creste dupa o incalzire obisnuita, deoarece activitatea fizica progresiva intensifica irigarea sanguină a muschiului, determinand o mai mare elasticitate musculara. In consecinta, executarea unor exercitii de stretching inainte de incalzire (teorie acceptata, se pare, de numerosi sportivi americani) nu este recomandata.

Asa cum se arata in succesiunea exercitiilor efectuate in timpul pregatirii organismului pentru efort, exercitiiie de mobilitate urmeaza dupa diferite tipuri de mijloace din scoala alergarii sau din gimnastica. In timp ce sportivul executa miscarile de mobilitate, temperatura muschilor creste, ceea ce favorizeaza intinderea fibrelor musculare fara sa cauzeze traumatisme.

In anul 1980 – Zatiorski, a cercetat efectele avute asupra mobilitatii de neefectuarea unei incalziri, de incalzirea cu o durata a efortului de 20 minute si de cea efectuata timp de 10 minute printr-o baie fierbinte (40°C). Rezultatele au fost cele asteptate. Gradul cel mai inalt de mobilitate a fost atins dupa efectuarea unei incalziri obisnuite, fiind cu 21 % mai mare decat cel rezultat dupa baia fierbinte si cu 89% mai mare decat cel fara incalzire.

Antrenamentul mobilitatii in sport_2

Mobilitatea variaza in functie de momentul zilei. Cea mai mare amplitudine a miscarilor pare sa se inregistreze intre orele 10:00 a.m si 11:00 a.m si intre 4:00 p.m si 5:00 p.m, iar cea mai redusa, dimineata mai devreme. Explicatia consta in modificarile biologice continue (la nivelul S.N.C. si tonusul muscular) produse in timpul zilei.

In 1982, Pechtl afirma: „o forta musculara insuficienta inhiba amplitudinea diferitelor exercitii”. In consecinta, forta reprezinta o componenta importanta a mobilitatii, careia preparatorul fizic trebuie sa-i acorde atentia cuvenita.

Exista totusi antrenori, preparatori fizici si sportivi care considera castigurile la nivel de forta ca limitand mobilitatea si invers – castigurile substantiale la nivel de mobilitate avand o influenta negativa asupra fortei.

Aceste teorii se bazeaza pe faptul ca, o crestere in dimensiune a muschiului reduce mobilitatea articulatiilor. Capacitatea muschiului de a se intinde nu poate insa sa o afecteze pe aceea de executie a unor miscari de forta. Forta si mobilitatea sunt compatibile, deoarece prima depinde de sectiunea transversala a muschiului iar a doua, de felul in care muschiul se intinde. Acestea sunt doua mecanisme diferite si, prin urmare, nu se elimina reciproc. Gimnastii, care au si forta si mobilitate, sunt o dovada a acestei argumentari.

Nu trebuie totusa sa uitam faptul ca, o metodologie incorecta a dezvoltarii fortei si mobilitatii poate duce la rezultate contestabile. In consecinta, pentru a evita orice surpriza neplacuta, antrenamentul de forta trebuie sa se imbine cu cel de mobilitate.

Oboseala si starea emotionala influenteaza semnificativ performanta la nivel de mobilitate. O stare emotionala pozitiva are o influenta buna asupra mobilitatii, dar nu si starile depresive. In mod similar, mobilitatea este afectata de oboseala ca urmare a unei stari generale de epuizare sau oboseala acumulata spre sfarsitul sedintei de antrenament.

 Antrenamentul mobilitatii in sport_3

Metode de dezvoltare a mobilitatii:

– metoda activa, cuprinzand o metoda statica si una balistica;

– metoda pasiva;

– metoda combinata sau facilitarea proprioceptiva neuromusculara (FPN), dezvoltata de Kabat in 1958.

Am observat ca exista unele contradictii legate de “care metoda este cea mai eficienta”. Multi specialisti dar si sportivi prefera metoda statica, temandu-se ca cea balistica poate duce la rupturi musculare. Desi FPN prezinta unele limitari in aplicare (doar pentru articulatiile: coxo-femurala si scapulo-humerala), antrenorii prefera totusi aceasta metoda. Numerosi autori precum: Zatiorski, Mitra, Mogos, Pechtl, etc.), considera insa ambele metode (activa si pasiva) la fel de eficiente. O serie de studii comparative ale celor trei grupe de metode au fost efectuate in 1973 de catre Norman si s-a ajuns la concluzia ca nu exista nici o diferenta in ceea ce priveste eficienta lor.

Metoda activa:

Metoda activa – este o tehnica prin care se obtine o mobilitate maxima a articulatiei, exclusiv prin activarea musculara. Aceasta metoda se refera la gradul de flexie a muschiului agonist, precum si la relaxarea si cedarea la o astfel de forta de catre muschii antagonisti. In cazul in care se foloseste o metoda statica, sportivul flexeaza doua segmente ale unui membru pana la punctul extrem de mobilitate, mentinand pozitia timp de 6-12 secunde. Sportivul realizeaza metoda balistica prin balansari active ale unui segment al membrului mobil fata de un alt segment imobil.

Metoda pasiva:

Metoda pasiva – permite dobandirea unei mobilitati maxime cu ajutorul unor exercitii cu partener sau prin folosirea de greutati. In primul caz, partenerul tine sau apasa un membru pana la punctul maxim de mobilitate fara implicarea activa a subiectului. Aceasta metoda poate fi aplicata pentru urmatoarele articulatii: talo-crurala, coxo-femurala, coloana vertebrala, scapulo-humerala, radio-carpiana. Se recomanda folosirea de greutati (haltere, gantere) pentru dezvoltarea mobilitatii gleznei, genunchiului si umerilor. Nu o recomand insa pentru articulatiile: coxo-femurala sau a coloanei vertebrale, deoarece greutatea poate depasi toleranta sportivului sau poate apasa asupra a doua segmente ale unei articulatii indoindu-le peste limite, ceea ce poate duce la eventuale rupturi musculare. In orice caz, greutatea trebuie sa fie redusa, aplicata cu atentie si crescuta progresiv. Un astfel de antrenament trebuie efectuat intotdeauna sub stricta supraveghere a preparatorului fizic.

Metoda combinata:

Metoda combinata (FPN) – solicita sportivul sa flecteze activ segmentul pana la limita articulatiei, dupa care sa execute o contractie izometrica maxima la rezistenta opusa de un partener. Sportivul flecteaza voluntar segmentul pana Ia un unghi ce depaseste limitele anterioare. Executa acelasi lucru printr-o contractie izometrica mai ampla si mai puternica fata de o rezistenta opusa de un partener. Pentru a raspunde necesitatilor metodologice, contractia izometrica se mentine timp de 4-6 secunde si se efectueaza in serii de repetari pana Ia limita tolerantei fizice a sportivului.

 

Bibliografie:

[] Bompa, T., O., (2002), Periodizzazione dell’allenamento sportivo, Calzetti Mariucci Editrici

[] Bosco, C., (1990), Aspetti fisiologici della preparazione fisica del calciatore, Societa stampa sportive

[] Cometti, G., (1993), Football et musculation, Editions Actio

[] Harre, D., Lotz, I., (1986), L’allenamento della forza rapida, Track and Field New, no.4, SUA

[] Ozolin, N., G., (1971), Athlete’s Training System for Competition, Moskow

Precizari conceptuale ale fitness-ului

 

 

 

Precizari conceptuale fitness_1

Conceptul de fitness îşi are originea în literatura de specialitate anglo-saxonă, reprezentând tema de abordare pentru cei ce caută soluţii pentru creşterea calităţii vieţii şi menţinerea stării optime de sănătate.

Fitnessul reprezintă (conform Falls Bayler, Dishman, 1980) o formă automotivată de participare sistematică în practicarea exerciţiilor fizice, în scopul îmbunătăţirii calităţii vieţii.

Acest concept întăreşte strategia generală de menţinere a stării de sănătate: el exprimă capacitatea de a accede la o calitate optimă a vieţii fiind astfel “o condiţie dinamică, multidimensională, ce se bazează pe o stare de sănătate pozitivă şi include mai multe componente: fitness intelectual, social, spiritual si fizic”. (Dumitru, G., 1997, citat de Sabău, E., 2002)

Precizari conceptuale fitness_2

FITNESSUL FIZIC

Allsen, P. Harrison, J. Vance (1989) consideră fitnessul fizic “o reflectare a abilităţii de a munci cu vigoare si placere, fără oboseală, având suficientă energie şi pentru activităţi de hobby şi recreative sau pentru situaţii neprevăzute, aceasta având legătură cu starea mentală şi cea fizică de asemenea”.

Fitnessul fizic aflat in relaţie cu starea de sănătate are în componenţă următarele elemente: rezistenţa cardiorespiratorie, forţa musculară, rezistenţa musculară mobilitatea si compoziţia corporală.

Aceste componente structurale sunt elemente de bază pentru multe discipline sportive, particularizarea realizându-se în funcţie de gradul sau nivelul de dezvoltare pe care fiecare componentă o dobândeşte.

Persoanele care practica activităţi fizice viguroase, indiferent de vârstă vor avea beneficii valoroase in planul sanatati iar acestea se vor mentine daca vor continua această practică de-a lungul vieţii.

Kraus, H., Raab, W., citaţi de Sabău. E. În 2002 consderă faptul că fitnessul fizic “se referă la acele aspecte ale funcţiilor fiziologice şi psihologice care oferă protecţie împotriva unor tipuri de boli degenerative, precum: bolile cardiovasculare, obezitatea şi anumite tulburări musculo-scheletice. Aceste afecţiuni au fost denumite: hipokinetice, fiind asociate de cele mai multe ori cu nivelul scăzut de cheltuială energetică, situaţie prezentă în general la persoanele sedentare”.

Fitnessul pentru viaţă este o sintagmă a lui A. Dragnea (1999) ce subliniază importanţa unui regim raţional de viaţă, din care activitatea motrică face parte inseparabilă. Având în vedere faptul că de timpuriu capacitatea funcţională este în relaţie cu vârsta, rezultă ca educaţia pentru fitness ar trebui să înceapă încă din copilărie.

Precizari conceptuale fitness_3

FITNESSUL MUSCULO-ARTICULAR

Această ramură a fitnessului face referire la forţa musculară, rezistenţă musculară si mobilitate.

Considerate pe rând, forta explicată de I. Sabău (1997) reprezintă “însuşirea organismului uman sau a unei părţi a acestuia, evidenţiată prin încordare fizică faţă de o rezistenţă externă care poate fi învinsă sau nu”.

Valoarea forţei este delimitată de o serie de factori ce accentuează şi formele de manifestare ale acesteia, Forţa este calitatea motrică uşor perfectibilă, întrucât majoritatea factorilor ce influenţează dezvoltarea ei sunt perfectibili (factorii ce influenteaza dezvoltarea fortei: sectiunea transversala a muschiului, tipologia fibrelor musculare, cantitatea de substanta energetica, inervatia musculara, viteza de contractie, coordonarea intramusculara, calitatea si integritatea organelor ligamentare, unghiul de actiune al parghiei osoase, factorii psihici).

Rezistzenţa este o calitate motrică complexă cu implicaţii în activitatea cotidiană cât şi în cea sportivă a omului, reprezentând capacitatea de adaptare în susţinerea unor eforturi prelungite.

Rezistenţa musculară, componentă de bază a fitnessului fizic fizic reprezintă capacitatea sistemului muscular de a acţiona împotriva unor rezistenţe sau de a le învinge, repetat un timp cat mai îndelungat. Rezistenţa musculară este de fapt rezistenţa locală, aceasta formându-se pe seama creşterii capacităţii de lucrua muşchilor, a sinapselor neuro-musculare, a plăcii motorii, precum şi a prelungirii în timp a capacităţii centrilor nervoşi solicitaţi în sensul menţinerii stării optime de excitaţie timp relativ îndelungat.

Ardelean, T.,(1980) citat de Sabău, E., 2002 siblinia faptul că rezistenţa este *capacitatea omului de a executa acte şi acţiuni motrice fără a reduce eficacitatea lor într-un timp oarecare, de regulă îndelungat.

Amintim aici si factorii determinanti ai rezistentei musculare: rezervele energetice, cantitatea de sange din muschi, tipul de fibre, compozitia biochimica a sangelui, masa musculara.

Iar cea de-a treia componentă mobilitatea completeză un aparat locomotor bine dezvoltat şi se asociază cu o bună condiţie fizică. Împreună cu celelalte calităţi motrice, mobilitatea întregeşte şi determină caracteristicile şi parametrii miscărilor.

Adrian Dragnea definea termenul de mobilitate in 1996 ca fiind “capacitatea omului de a efectua cu segmentele corpului miscari cu amplitudini diferite”.

Precizari conceptuale fitness_4

FITNESSUL AEROB (cardio-respirator)

Fitnessul aerob sau capacitatea aerobă de efort reprezinta un factor de maxima importanţă când vorbim despre capacitate funcţională şi sănătate.

Termenul de rezistenţă aerobă este determinat de caracteristicile metabolice ale proceselor furnizoare de energie.

Puica I. (1994) denumea rezistenţa aerobă ca fiind “capacitatea organismului de a rezista la oboseală în timpul alimentării suficiente cu oxigen, respectiv într-un echilibru stabilîntre absorţie si consum de oxigen”.

Majoritatea specialiştilor consideră eforturile care au la bază exclusiv producţia de energie aerobă, eforturi de rezistenţă de lungă durată. Acest tip de rezistenţă este specific probelor sportive ce au o durată mai lungă de 8 minute, iar energia necesară desfăşurării se produce din descompunerea glicogenului in prezenţa oxigenului.

Alergarea de durata este principalul mijoc de antrenare a rezistenţei aerobe. Alergarea de durată reclamă şi induce o bună corelaţie funcţională a mecanismelor fiziologice implicate în reglarea vegetativă a funcţiilor implicate în captarea şi transportarea oxigenului. Având o bună rezistenţă aerobă este capabil să furnizezi mai multă energie muşchilor, ca urmare pot fi mai activi mai mult timp, cu mai puţin efort. Astfel că dezvoltând rezistenţa aerobă efectele ce apar la nivel funcţional sunt pozitive: stare de bine, vigoare, activitate mai buna a sistemului digestiv, odihnă eficientă şi apărare împotriva bolilor cardio-vasculare.

Precizari conceptuale fitness_5

FITNESSUL GREUTĂŢII CORPORALE

Fitnessul greutăţii corporale se referă la măsura raportului dintre masă activă şi ţesut gras din corpul uman. Astfel copoziţia corporală este o componentă a fitnessului pentru sănătate.

Structura corpului este un criteriu de apreciat în evaluarea tipului somatic al omului, a stării de sănătate, constituindu-se într-un nou parametru al capacităţilor funcţionale ale organismului.

Deosebirile dintre indivizi prin structura, compoziţia corpului se manifestă ca urmare a interacţiunii dintre activitatea motrică, sistemul de nutriţie, cât şi factorii genetici.

Evaluarea compoziţiei corporale este foarte importantă în procesul de ameliorare a sănătăţii fizice, scopul principal în acest proces fiind menţinerea greutăţii şi a cantităţii de grăsime corporală cu ajutorul exerciţiilor fizice practicate în mod sistematic şi însoţite de o dietă regulată.

Indivizii cu un raport optim de ţesut activ şi ţesut gras au cel mai redus risc de a dobândi boli hipokinetice, asociate cu obezitatea: diabet, boli cardio-vasculare, digestive, probleme de postură asociate cu dureri de spate, gât, trunchi.

Persoanele cu un bun fitness al greutăţii corporale se simt mai bine din punct de vedere fizic şi psihic; se bucură de faptul că se pot mişca cu uşurinţă şi plăcere, atât în activităţile cotidiene cât şi în cele recreative. Acestă concluzie reiese din cercetările făcute de Dr. Harrison, Clarke, H., (1985) citate de Sabău, E., în 2002: “Obezitatea este asociată cu probleme psihologice relaţionate cu ineficienţa în mişcarea corpului”.

Lipsa de activitate fizică eficientă, sedentarismul, sresul cotidian, nutriţia incorectă, sunt factori favorizanţiai fenomenului de creştere în greutate pe seama măririi ţesutului adipos.

După cum am spus analiza compoziţiei corporale începe cu greutatea corpului, aceasta reprezentând suma unor elemente variabile din care: partea fixă – greutatea scheletului, a sistemului nervos, a pielii şi viscerelor; dar si partea variabilă – muşchii, grăsimea, apa de infiltraţie prin tesuturi.

Precizari conceptuale fitness_6

CONCLUZII:

Componenta formativă a educației fizice, care induce o stare de bine, o creștere a calității vieții, este educația pentru fitness.

Toate caracteristicile fitness-ului fizic sunt în interdependență cu nivelul stării de sănătate, cu forma fizică și se pot îmbunătăți la orice persoană, chiar dacă aceasta nu are aptitudini sportive.

Fitness-ul fizic reprezintă capacitatea de a susține activități zilnice cu vigoare și calm, fără a obosi, cu suficientă energie pentru muncă, activități de agrement sau de urgență.

Fitness-ul fizic înseamnă a fi în formă și se referă la cele patru componente:

  1. fitness-ul cardio-respirator;
  2. fitness-ul forței și rezistenței musculare;
  3. fitness-ul mobilității;
  4. fitness-ul greutății corporale.

 

 (PRECIZĂRI CONCEPTUALE ALE FITNESSULUI ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT – lucrarea pe care am prezentat-o in anul 2012 in cadrul unei sesiuni nationale de cercetari stiintifice in cadrul Universitatii Bucuresti, alaturi de Evelina Rustem, sub indrumarea profesorului universitar doctor Marius Stoica)

 BIBLIOGRAFIE:

[]Allsen, P., (1989), Fitness for life- An individual approach, Lowa

[]Ardelean, T., (1980), Particularităţile dezvoltării calităţilor motrice, București, Editura IEFS;

[]Dragnea, A., (1996),  Antrenamentul sportiv, București, Editura Did. Si Pedagogica;

[]Dragnea, A., (2000), Teoria educatiei fizice si sportului, București, Editura Cartea Scolii;

[]Dragnea, A., Bota, A., (1999), Teoria activităţilor motrice, București, Editura Didacatică şi pedagogică

[]Dumitru, G., (1997), Sănătate prin sport pe înţelesul tuturor, Bucureşti, Editura Federaţia Română Sportul pentru toţi;

[]Puică, I., (1994), Antrenamentul de fond si semifond pentru fete, București, Editura Editis;

[]Sabău, E., (2002), Fitness la copii, București, Editura Arvin.